România intră în primăvara lui 2026 fără buget aprobat, fără o coaliție funcțională și cu o dezbatere publică în care termenii „pachet de solidaritate” și „colaps fiscal” coexistă în același discurs politic, rostit de aceiași oameni, în aceeași zi. Nu e o coincidență. E o metodă.
DIAGNOZA: CE ESTE UN „PACHET DE RELANSARE” ROMÂNESC
În orice democrație consolidată, un pachet de relansare economică înseamnă: investiții în infrastructură productivă, stimulente pentru mediul privat, reconversie profesională, inovare. Scop: creștere pe termen lung.
În România lui 2026, același termen desemnează altceva: transferuri directe de cash sau subvenții către categorii electorale prestabilite — pensionari, angajați la stat, beneficiari de ajutoare sociale — în momentul în care partidul care le oferă are nevoie de capital electoral.
Scop: fidelizarea votantului dependent de stat înainte de următorul ciclu electoral.
DEFINIȚIE DE LUCRU: RELANSARE vs. POMANĂ ELECTORALĂ
Diferența nu este morală, ci funcțională. O subvenție este „relansare” dacă stimulează productivitate viitoare.
Devine „pomană” atunci când este condiționată de proximitatea unui scrutin, vizează categorii cu putere electorală ridicată și nu generează randament economic măsurabil. PSD cere 5 miliarde de euro.
Niciun document public nu specifică rata de retur economic estimată. Acesta este semnul distinctiv.
ANATOMIA UNUI ȘANTAJ BUGETAR
Mecanismul PSD în negocierile din februarie 2026 nu este nou — este rafinat. Partidul a intrat la guvernare cu un partener minoritar (Guvernul Bolojan, susținut de USR, PNL, UDMR) într-o coaliție incomodă, dar necesară. Arta constă în a exploata această necesitate la maximum.
Etapa 1: Formularea cererii ca „linie roșie morală”
Cinci miliarde de euro nu sunt prezentate ca preferință politică, ci ca datorie față de popor.
Limbajul solidarității — „oamenii suferă”, „România reală”, „cei uitați de sistem” — transformă o decizie fiscală arbitrară într-o obligație cvasi-constituțională. Oricine se opune devine automat dușmanul „oamenilor simpli”.
Etapa 2: Amenințarea cu dezintegrarea coaliției
„Ori ne dați banii, ori plecăm” nu este bluff — este un calcul rece. PSD știe că un guvern minoritar fără ei este fragil.
Știe că alegerile anticipate i-ar avantaja în sondaje actuale. Șantajul este credibil tocmai pentru că alternativa — instabilitate, rating degradat, criză de finanțare — este mai dureroasă pentru parteneri decât pentru ei.
Etapa 3: Administrarea banilor prin rețelele proprii
Chiar dacă pachetul ar fi aprobat, implementarea sa trece prin ministere, primării și agenții controlate de rețeaua PSD.
Banii ajung la oameni, dar ajung cu o etichetă. Nu „statul te ajută”, ci „PSD te ajută”.
Redistribuirea nu este doar economică — este politică. Creează dependență, nu autonomie.
Se împart banii ca la o moștenire unde rudele nu s-au văzut de 20 de ani, dar toți pretind că au îngrijit bătrâna. Bătrâna este România. Banii sunt ai tăi.
RADIOGRAFIA ACTORILOR: CINE CÂȘTIGĂ, CINE PIERDE
PSD
Strategia: Maximizarea transferurilor sociale acum, înainte ca partenerii să consolideze controlul fiscal.
Profil electoral protejat: pensionari, bugetari, beneficiari de asistență socială. Fiecare miliard distribuit = fidelitate electorală convertibilă.
GOV. BOLOJAN
Miza: Deficit sub 7% pentru a evita declanșarea mecanismelor UE de ajustare forțată.
Tăierile de 10% sunt reale, dar aplicate inegal. Fiecare minister tăiat aparține unui partener. Fiecare partener rezistă.
USR / PNL / UDMR
Dilema: Vor reformă, dar nu vor să plătească costul politic. USR taie în teorie, PNL cere excepții pentru circumscripțiile proprii, UDMR negociază transfer de fonduri spre comunitățile sale.
Coerența austerității se dezintegrează la primul contact cu realitatea electorală.
AUR
Rolul real: Nu participă la negocieri, dar trăiește din eșecul lor. Fiecare zi fără buget aprobat este combustibil pentru narativa „sistemul corupt nu poate funcționa”.
Nu vor soluție — vor ruine prezentabilă electoral.
FENOMENUL AUR: VIRUSUL CARE NU VINDECĂ, CI INFECTEAZĂ
Există o diferență fundamentală între populismul de tip PSD și cel de tip AUR, care este adesea ignorată în analiza politică românească.
PSD este un partid al statului capturat: vrea să controleze instituțiile pentru a redistribui resursele prin ele. Este un parazit care are nevoie de gazdă vie — sistemul trebuie să existe pentru a fi exploatat.
AUR este un partid al colapsului controlat: prosperă atunci când sistemul eșuează. Nu are nevoie să controleze instituțiile — are nevoie ca ele să fie percepute ca ilegitme, corupte, incapabile. Fiecare criză bugetară, fiecare scandal, fiecare zi fără buget aprobat este un punct câștigat în sondajele AUR fără niciun efort propriu.
Din această perspectivă, criza bugetului 2026 nu este un accident pe care AUR îl exploatează oportunist. Este mediul natural în care acest tip de mișcare politică există și crește.
Negocierile de la Palatul Victoria nu sunt despre cifre. Sunt despre trei scenarii concrete pentru cetățeanul obișnuit:
Scenariul 1 — PSD câștigă negocierea: Pachetul de 5 miliarde este aprobat.
Deficitul rămâne ridicat. Agențiile de rating trimit avertismente. Costul datoriei publice crește. TVA-ul va trebui crescut, cel mai probabil după alegerile locale, nu înainte.
Câștigătorii: beneficiarii direcți ai pachetului, pe termen scurt. Perdanții: toți contribuabilii, pe termen lung.
Scenariul 2 — Bolojan câștigă negocierea: Tăierile de 10% sunt aplicate. Deficitul scade marginal.
PSD iese din coaliție sau sabotează executarea. Guvernul minoritar supraviețuiește cu sprijin parlamentar negociat individual. Haosul legislativ continuă. AUR crește în sondaje.
Scenariul 3 — Compromis ambiguu: Cel mai probabil. Se aprobă un buget pe jumătate auster, pe jumătate distributiv, suficient de necoerent pentru a nemulțumi pe toată lumea și pentru a nu rezolva nimic structural. Criza se amână cu 6 luni.
VERDICTUL ANTROPOLITIC
Problema României nu este că politicienii sunt corupți sau incompetenți — deși unii sunt ambele.
Problema structurală este că sistemul politic românesc a creat stimulente care fac din redistribuirea electorală o strategie rațională de supraviețuire politică.
Atâta vreme cât votantul poate fi capturat prin transfer direct de resurse publice, niciun partid nu are incentive reale să construiască instituții funcționale pe termen lung.
CE AR TREBUI SĂ CEREM
Critica unui pachet de cheltuieli publice nu trebuie să fie în mod necesar o pledoarie pentru austeritate brutală.
Întrebările legitime sunt altele: Cum sunt selectați beneficiarii? Pe ce criterii? Cine verifică că banii ajung la destinație? Există randament economic măsurabil?
O societate civilă matură nu refuză redistribuirea — o condiționează de transparență și eficiență.
Refuzul acestei condiționări, nu suma în sine, este semnul că suntem în fața unui instrument electoral, nu al unuia economic.
Până când această distincție va conta în dezbaterea publică românească, „pachetele de relansare” vor continua să fie ceea ce sunt acum: un contract tacit între partide care oferă bani și cetățeni care oferă voturi, cu România ca piesă de schimb.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu