Tot acest spectacol, tot acest circ național NU reprezintă o abordare, o dezbatere care să dovedească seriozitate și înțelegerea gravității situației în care se află în acest moment societatea românească și statul român.
După toate aparențele, clasa dirigentă română și elitele sale, sau oricum am putea numi acele pături sociale care ar trebui să fie responsabile pentru leadership-ul politic si intelectual al acestei societăți și al acestui stat, nu realizează sau nu vor să realizeze ce se întâmplă acum în lume și magnitudinea valului de provocări care se ridică la orizont. Două observații:
1. STATUL NAȚIONAL ȘI MOFTURILE IDEOLOGICE
În acest moment am convingerea că nicăieri în cercurile dirigente ale României nu se înțelege faptul că tot ceea ce urmează să se întâmple în perioada următoare – și aici nu vorbim de decenii, ci de un interval de timp mai scurt – nu va putea fi administrat și rezolvat DECÂT LA NIVEL NAȚIONAL.
Motivul e simplu: aparatul administrativ și infrastructura națională sunt singurele noastre resurse și instrumente prin care vom putea executa programele și strategiile de politici publice și restructurare, precum și soluțiile de criză, absolut necesare în momentul în care șocul structural inevitabil care urmează să vină asupra societatii nostre o va cere.
Indiferent de poziția ideologică pe care o avem față de statul național, indiferent cât de amorezați suntem de elucubrații doctrinare și ideologice de factură sincronistă occidentală sau non-occidentală, sau anti-occidentală, oricat am vrea sa ne rupem in figuri si aplauze de cat de proeuropeni sau prooccidentali suntem, ASTA e situația.
Mai explicit: nu Europa, nu Uniunea Europeană, nu NATO, nu comunitatea transatlantică sau, alternativ, comunitatea Eurasiatică cu Rusia și China – sau cu cine mai vreți – vor rezolva problemele foarte concrete sociale si economice care urmează să apară inevitabil la orizont și să lovească societatea, cultura, economia și identitatea românească într-un mod fără precedent istoric.
Repet: singura modalitate de a rezolva sau măcar de a avea o șansă să rezolvăm problemele respective este să intărim si creăm, la nivel național, capabilitățile administrative, instituționale, tehnologice și intelectuale necesare acestei noi sarcini de magnitudine istorică.
Aceasta este realitatea din teren. Pornim realist de la ce avem nu de la ce visăm. Înțelegem asta? Bine. Dacă nu, oricâte panglici propagandistice, ideologice și moraliste și oricâtă rupere în figuri semnalam in mass media, rezultatul tot acela este: zero.
Nu naționalismul este problema statului și societății românești în acest moment. În acest moment, problema principală este faptul că statul național nu are infrastructura și capacitatea instituțională, politică, economică și intelectuală să facă față noilor cerințe și șocuri care vor urma în contextul transformărilor radicale tehnologice și geopolitice.
Și alte structuri alternative pe care sa le capacitam nu există decât în mintea înfierbântată de sloganuri, lozinci, propagandă și inconștiență intelectuală a celor care fac în acest moment tot ce le stă în putință să acopere semnalul puternic, dar dur, al istoriei si realitatii cu un zgomot de fond propagandistic care capătă de multe ori accente suprarealiste.
Și aici intervine a doua observație:
2. SOCIETATEA ȘI SISTEMELE VIITORULUI SUNT CENTRATE MASIV PE CAPACITAREA ȘI INSTITUȚIONALIZAREA INTELIGENȚEI CA STRUCTURĂ CENTRALĂ DE ORGANIZARE SOCIALĂ
O țară precum România nu va putea face față la ceea ce urmează în absența unor structuri naționale redefinite radical pentru această sarcină și a unei abordări sistematice naționale în domeniul educației, științei și cercetării.
Lumea viitorului va deveni din ce în ce mai clar una organizata in jurul sistemelor bazate pe inteligență – inteligență umană și inteligență artificială.
În momentul de față, capacitatea de inteligență națională este cel mai prețios bun de importanță strategică inestimabilă pentru state și corporații. Și când vorbim de inteligență, nu vorbim despre serviciile de informații sau de securitate, ci despre instituționalizarea factorului uman inteligent, capabil să gestioneze noile arhitecturi tehnologice, administrative, științifice și identitare care vor redefini lumea așa cum o cunoaștem în perioada următoare. Adica exact opusul a ceea ce „statul paralel” roman face de ani buni.
România, în acest moment, nu doar că este în deficit în acest sens, ci se află pe calea unui proces în care are o pierdere netă chiar și a resursei pe care o produce și care, oricum, este insuficientă pentru nevoile naționale.
Să repet: avem aici o aritmetică foarte clară. Iată calculul, care este foarte simplu:
Avem nevoie de o anumită cantitate și calitate de inteligență națională care să gestioneze sistemul.
Avem nevoie să producem și să menținem în țară, sau să atragem, această inteligență.
Avem nevoie de o infrastructură instituțională pentru producerea, menținerea și atragerea acestui necesar de inteligență.
În acest moment, acest sistem și acest regim nu numai că nu sunt capabile să mențină sau să atragă inteligența, nu numai că nu sunt capabile să o producă la nivel suficient, dar, mai mult, înregistrăm o pierdere netă de inteligență din cea care este produsă la nivel național, cu mijloacele naționale.
ASTA ESTE TOT.
Dacă cei pe care accidentul istoriei și al propriilor lor biografii i-a așezat în acest moment în funcții de responsabilitate colectivă și de vizibilitate și influență publică față de acest stat și această societate înțeleg ce se întâmplă, e bine.
Noi, când vorbim aici despre educație, cercetare și știință, nu vorbim despre găinării legate de alocarea fondurilor de la buget de la zero virgulă unu la 0,3 procente sau despre banale probleme și fricțiuni redistributive specifice statelor și economiilor eșuate.
Nu vorbim despre povești cu statutul social al profesorilor și cercetătorilor sau despre chestiuni legate de retribuția muncii. Acestea sunt lucruri care pălesc și devin mici și mărunte note de subsol în momentul în care se înțelege cu adevărat care este miza.
Și miza, repet, este una existențială. Întreaga piramidă socială, întreaga arhitectură de guvernanță și întregul sistem economic vor sta, în viitor, într-un singur lucru: capacitatea sistemului de educație, cercetare și știință de a produce resursa și instrumentul necesar gestionării sistemului în noile condiții tehnologice și geopolitice.
Asta este tot. Până nu se înțelege acest lucru, discuția va avea loc, pur și simplu, la nivelul frivolităților la care este purtată în acest moment.
***
Avem de-a face cu o ecuație de analiza institutionala relativ simplă, care poate fi descrisă în termeni de capacitate sistemică.
1. Orice stat modern funcționează pe baza unei mase critice de capital cognitiv — definit ca ansamblul competențelor avansate, al expertizei tehnice, al capacității de analiză strategică și al competențelor instituționale necesare pentru proiectarea și implementarea politicilor publice într-un mediu tehnologic și geopolitic complex.
2. Pentru a menține stabilitatea și performanța sistemului, stocul de capital cognitiv (Kc) trebuie să fie cel puțin egal cu nivelul minim necesar pentru gestionarea complexității structurale (Cmin) a mediului intern și extern. Dacă Kc < Cmin, apar disfuncționalități sistemice, vulnerabilitate instituțională și pierdere de autonomie decizională.
3. Stocul de capital cognitiv este funcție de trei variabile principale:
a. Producția internă de capital uman avansat (P) – prin sistemul de educație, cercetare și formare profesională;
b. Rata de retenție (R) – capacitatea sistemului de a menține în interiorul granițelor naționale resursa umană calificată;
c. Capacitatea de atracție (A) – fluxurile nete de inteligență importată prin migrație calificată sau repatriere.
Astfel, într-o formulare simplificată: Kc = P × R + A – L unde L reprezintă pierderea netă de capital cognitiv prin emigrație, subutilizare sau degradare instituțională.
Problema actuală este că toate cele trei componente sunt sub nivelul necesar: Producția (P) este insuficientă pentru a răspunde noilor exigențe tehnologice și geopolitice; Rata de retenție (R) este scăzută, ceea ce indică un deficit de mediu instituțional și stimulente sistemice; Capacitatea de atracție (A) este marginală sau negativă; În plus, L (pierderile nete) este pozitiv și semnificativ.
În consecință, stocul efectiv de capital cognitiv este nu doar suboptimal, ci aflat într-o dinamică descendentă.
În termeni de analiză instituțională, acest lucru indică o incapacitate sistemică de reproducere și acumulare a capitalului cognitiv strategic. Iar în absența unui mecanism coerent de corecție — prin reformă instituțională profundă în educație, cercetare și administrație — sistemul nu poate atinge pragul minim necesar pentru gestionarea șocurilor structurale viitoare.
Aceasta nu este o chestiune retorică sau ideologică, ci o problemă de echilibru între complexitatea mediului și capacitatea cognitivă a sistemului de a-l gestiona. Alaturi de profesorul Mircea Dumitru lucram la la o linie de studii de epistemologie sociala pe aceasta directie.
Sursa: FB
Notă: titlul îmi aparține. Imaginea realizată de AI aparține articolului lui PD Aligică postat pe FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu