Prin anii ’90, scriitoarea Alina Mungiu-Pippidi publica piesa „Evangheliștii”. Un text care îl lua pe Iisus și pe cei din jurul lui și îi trecea printr-un filtru ironic, uneori chiar batjocoritor. Pentru unii a fost literatură curajoasă. Pentru alții, o blasfemie. Piesa a fost premiată de UNITER, apoi montată pe scenă în 2006, iar reacțiile au venit exact cum te-ai aștepta într-o societate care încă își caută echilibrul între credință și libertatea de expresie: scandal mic, dar zgomotos. Unii au spus că este o ofensă adusă creștinilor. Alții au spus simplu: libertatea de expresie există tocmai pentru cazurile incomode.
Din punctul meu de vedere lucrurile erau destul de clare. O piesă de teatru poate fi gustată sau detestată. Dar nu e treaba statului să judece credința sau lipsa de reverență a unui autor. și nici a societății. Există, dacă vreți, o altă instanță pentru astfel de lucruri. Nu instituțională. Metafizică.
Sărim două decenii.
Un cetățean pe nume Călin Georgescu, personaj devenit între timp vizibil politic, spune public câteva cuvinte elogioase despre Corneliu Zelea Codreanu. Istoria, știm bine, îl plasează pe Codreanu într-o zonă foarte întunecată. Nu e o figură neutră, nici pe departe.
Reacția a fost instantanee. Condamnare morală. Etichete. Excludere simbolică din spațiul respectabil al dezbaterii publice. Omul s-a auto-exilat în spațiul TikTok. Cu rezultatele știute.
Sigur, există aici și o chestiune juridică. Legea Antonescu-Ponta, care interzicea propaganda legionară. Legea există și trebuie respectată. Chiar și atunci când nu ne place. Dar rămâne discutabil dacă o opinie aruncată într-o conversație publică se încadrează cu adevărat în definiția propagandei.
Problema reală îmi pare alta.
De ce aceeași intelighenție care invoca, cu aer solemn, libertatea de expresie când era vorba de o piesă ce ironiza figura lui Iisus devine brusc necruțătoare când un cetățean formulează o opinie despre o personalitate istorică, fie ea și profund problematică? de ce puritatea ideologică/politică trebuie apărată mai abitir decât cea religioasă, mergându-se pînă la obnubilarea „libertății de expresie”?
Libertatea de expresie nu funcționează doar pentru ideile confortabile. Tocmai aici devine interesantă. Sau, dacă preferăm sinceritatea brutală: libertatea e bună până când începe să ne irite. După aceea, brusc, nu mai pare chiar atât de comodă.
Radu Zlati #numaizic
Radu Zlati 
Lasă un comentariu