Exista un moment precis, imposibil de fotografiat dar perfect vizibil retrospectiv, in care un om inceteaza sa mai fie cel care a luptat pentru un scaun si devine scaunul insusi. Nicusor Dan a atins acel moment. Il putem data cu destula precizie: seara in care a iesit in fata protestatarilor adunati la Cotroceni si le-a spus, cu calmul specific omului care stie ca nu mai are nevoie de ei, ca are de o suta de ori mai multe informatii decat au ei.
Nu era o informatie. Era o sentinta.
Nicusor Dan a intrat in politica romaneasca cu un profil rar: matematician, om al dosarelor, adversar al sistemului prin vocatie si nu prin oportunism. A castigat doua mandate de primar la Bucuresti si un mandat prezidential tocmai pentru ca oamenii au vazut in el ceva ce nu mai vazusera de multa vreme: cineva care refuza regulile nescrise ale jocului. Cineva care nu negociaza. Aceasta era identitatea lui politica. Nu un program. Nu o ideologie. O postura. Si postura s-a vandut exceptional, pentru ca piata era insetata de ea. Problema cu identitatile construite pe negatie este ca supravietuiesc doar atata timp cat negarea continua. In momentul in care Nicusor Dan a inceput sa negocieze exact ce spusese ca nu va negocia niciodata, nu si-a schimbat tactica. Si-a dizolvat ratiunea de a fi.
Antropologii care studiaza tranzitiile de putere descriu un fenomen pe care il numesc, in termeni tehnici, absorbtia institutionala: procesul prin care structurile existente ale unui sistem nu sunt reformate de catre noul lider, ci il reformeaza pe el. Nu prin coruptie bruta. Prin ceva mult mai subtil si mai eficient: prin logica situatiei.
În termenii antropologiei politice, asistăm la ceea ce Marcel Mauss numea „darul obligatoriu”: un schimb aparent liber, dar în realitate construit pe constrângere structurală. PSD oferă docilitate temporară la CCR; Nicușor Dan oferă la schimb controlul centrului de putere din justiție. Nimeni nu recunoaște explicit schimbul. Toată lumea știe că are loc. Acesta este miezul ritualului puterii.
Logica situatiei i-a spus lui Nicusor Dan urmatorul lucru: vrei sa faci ceva? Sa numesti procurori curati? Sa reformezi justitia? Atunci trebuie sa ai aliati. Iar aliati nu ai decat cu cei care sunt deja in sistem. Iar cei care sunt deja in sistem au propriile agende. Iar agendele lor au pret. Iar pretul se negociaza.
Si dintr-o data te trezesti la masa la care ai jurat ca nu vei sta niciodata, discutand termeni pe care i-ai denuntat public, cu oameni pe care i-ai acuzat explicit. Si totul pare rezonabil pentru ca alternativa pare mai rea. Asa arata absorbtia institutionala in practica. Nu te cumpara. Te convinge ca esti inca tu, dar in circumstante mai complexe.
Sa traducem evenimentele recente in limbaj uman. In ziua in care CCR analiza reforma pensiilor magistratilor, PSD si-a instruit oamenii de la Curte sa faca un pas inapoi. Gestul acesta nu a fost un cadou. A fost o miza depusa intr-un joc mai mare. In negocierile pentru numirile la sefia parchetelor si serviciilor, fiecare parte lasa cate ceva pe masa. Grindeanu a mutat primul. Nicusor Dan era urmatorul la rand. Presedintele a confirmat indirect mecanica acestui schimb cand a anuntat protestatarilor: procurorii pentru care voi semna vor avea girul meu. Adica: i-am negociat, dar ii asum. Adica: am acceptat regulile jocului, dar o fac cu demnitate.
Aceasta este formula clasica a omului absorbit complet de sistem: executa agenda altora cu convingerea ca o executa pe a lui.
Am de o suta de ori mai multe informatii decat aveti dumneavoastra. Aceasta propozitie merita disecata cu atentie pentru ca este extraordinar de revelatoare nu prin ce spune, ci prin ce nu spune. Factual, este adevarata. Presedintele unui stat are acces la informatii pe care cetateanul de rand nu le are si nici nu ar trebui sa le aiba. Nimeni nu contesta asta. Problema este alta: ce faci cu informatia suplimentara?
Un om care a ramas ce a fost ar fi zis: stiu lucruri pe care nu vi le pot spune public, dar pot sa va explic logica deciziei mele.
Un om care a trecut pragul zice: stiu mai mult, deci aveti incredere si taceți.
Prima varianta este a unui lider democratic. A doua este a unui administrator iluminat care tolereaza participarea cetatenilor exact atat cat ii convine.
Mai exista si substratul psihologic al replicii, si acesta este si mai instructiv. Omul care a castigat puterea cu protestatarii in spate nu le mai raspunde cu argumente. Le raspunde cu autoritate. Undeva, in spatiul dintre candidatura si presedintie, Nicusor Dan a facut trecerea de la om care explica la om care decide.
Si nu si-a dat seama ca pentru electoratul lui aceasta nu e o evolutie. Este o tradare.
Calculul pe care pare sa il faca Nicusor Dan este urmatorul: societatea civila e un aliat de tribuna, util in campanie, irelevant in guvernare. Negocierile reale se poarta cu actorii institutionali. Criza asta va trece. Electoratul va uita. La urmatoarele alegeri vor fi alte pericole care vor mobiliza aceiasi oameni.
Este un calcul care ignora o realitate fundamentala: Nicusor Dan nu are electorat propriu-zis. Are un electorat imprumutat de la un moment. Oamenii care l-au votat nu voiau un presedinte cu experienta sau un negociator abil in spatele usilor inchise. Il voiau pe el, pe omul acela specific, cu acel profil specific, tocmai pentru ca refuza sa fie ceea ce este acum. Alianta cu societatea civila nu era o optiune tactica pentru Nicusor Dan. Era constitutiva identitatii lui politice.
Fara ea, nu ramane un presedinte mai pragmatic. Ramane un presedinte ca toti ceilalti, dar fara aparatul de partid, fara clientela institutionala consolidata si fara istoricul care sa justifice loialitati pe termen lung din partea sistemului. Adica exact singur in fata unui aparat care il va folosi cat timp ii este util si il va abandona in momentul in care nu mai este.
Nicusor Dan ne-a promis ca vom vedea rezultatele in sase luni. Este o formula retorica fascinanta prin structura ei: ea deplaseaza responsabilitatea din prezent in viitor si transforma critica legitima de azi intr-o nerabdare irationala. Nu raspunde la intrebarea de ce. Raspunde la intrebarea cand. Sase luni este si intervalul psihologic optim pentru o promisiune de acest tip: suficient de departe ca sa para substantiala, suficient de aproape ca sa para concreta.
Iar cand cele sase luni vor trece, vor fi alte sase luni, alte crize, alte negocieri, alte explicatii despre informatii pe care noi nu le avem. Mecanismul este perfect functional. Singurul defect al lui este ca functioneaza o singura data cu acelasi electorat.
Nicusor Dan a ales sa fie presedinte in loc sa fie Nicusor Dan. Este o alegere legitima. Dar trebuia sa stie, si poate stia, ca nu poti fi amandoua deodata. Sistemul nu te lasa.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu