Ministrul Educației și Cercetării, Mihai Dimian: „De fapt, ce așteaptă lumea de la noi nu este cercetare, este inovare. Adică să luăm cunoașterea de la noi sau de la alții și s-o transformăm în bani.”
Poziția citată și ilustrată este mai mult decât ambiguă, în ciuda aparentei fermități și clarități. Ea aparent sună bine „pragmatic”, dar conține implicit un sofism (sau poate o eroare tehnică analitică — în orice caz o incongruență conceptuală) care apare frecvent în discursul public despre cercetare și inovare. Sofismul sau eroarea se bazează pe o separare artificială între producerea cunoașterii (cercetarea) și utilizarea acesteia (inovarea), ca și cum ar fi două activități independente sau chiar opuse.
În realitate, inovarea este doar o etapă din lanțul de transformare a cunoașterii în valoare economică și socială, iar cercetarea este infrastructura fără de care acest lanț nu poate exista. Există o structură de producție aici — așa cum economistul Ludwig Lachmann ar spune — iar analiza unui lanț de producție trebuie făcută în întregime, nu prin separarea arbitrară a componentelor sale. Dar mai ales există o INFRASTRUCTURA pentru structura de productie.
Afirmația sau acestă pozitie aparent pragmatică introduce implicit trei distorsiuni logice:
1. O falsă opoziție, în care cercetarea și inovarea sunt prezentate ca alternative („nu cercetare, ci inovare”), deși în realitate ele sunt componente ale aceluiași proces.
2. O reducție suprasimplificatoare, în care valoarea cunoașterii este redusă la capacitatea imediată de a genera bani, ignorând faptul că majoritatea inovațiilor provin din cunoaștere acumulată anterior, uneori cu decenii înainte.
3. O externalizare fictivă a cunoașterii, în care se sugerează că inovarea ar putea funcționa doar „luând cunoașterea de la alții”, „de undeva” fără a produce intern capacitatea de a o genera, înțelege și adapta. Pe scurt, sofismul constă în separarea artificială a rezultatului de procesul care îl face posibil.
Această eroare devine evidentă dacă o privim prin prisma unor idei formulate de câțiva laureați ai Premiului Nobel pentru Economie.
PAUL ROMER: IDEILE SUNT MOTORUL CREȘTERII ECONOMICE
Paul Romer, laureat al Premiului Nobel în 2018 pentru teoria creșterii endogene, a demonstrat că ideile sunt factorul central al creșterii economice pe termen lung. În modelul său, cercetarea produce idei, iar aceste idei sunt apoi aplicate în tehnologii, produse și procese noi.
Cu alte cuvinte: cercetarea produce idei, ideile fac posibilă inovarea, iar inovarea generează creștere economică. Dacă întrerupi prima verigă — producerea ideilor — sistemul ajunge inevitabil să trăiască din ideile altora. O economie care nu produce cunoaștere devine, inevitabil, o economie dependentă de inovarea produsă în altă parte.
KENNETH ARROW: CUNOAȘTEREA ESTE O INFRASTRUCTURĂ ECONOMICĂ
Kenneth Arrow, laureat al Premiului Nobel în 1972, a arătat că cunoașterea are proprietăți economice speciale: ea se acumulează în timp, se difuzează și generează efecte multiplicatoare.Prin urmare, investiția în cercetare nu este o cheltuială izolată, ci construirea unei infrastructuri cognitive care permite inovarea ulterioară. Dacă un sistem renunță la această infrastructură și se limitează la „aplicarea cunoașterii existente”, el devine rapid incapabil să țină pasul cu schimbarea tehnologică.
În termeni simpli: nu poți avea o economie a inovării fără o economie a cunoașterii.
DOUGLASS NORTH: INSTITUȚIILE CARE PRODUC CUNOAȘTERE DETERMINĂ PROSPERITATEA
Douglass North, laureat al Premiului Nobel în 1993, a arătat că prosperitatea economică depinde de instituțiile care produc și organizează cunoașterea — universități, institute de cercetare, sisteme educaționale.
În perspectiva sa, inovarea nu apare spontan; ea este rezultatul unui ecosistem instituțional care produce idei, formează competențe și permite acumularea de capital intelectual. Societățile care subminează aceste instituții ajung inevitabil să piardă capacitatea de inovare.
De aceea, separarea cercetării de inovare nu este doar o eroare teoretică, ci și una strategică: ea ignoră faptul că inovarea este dependentă structural de infrastructura instituțională a cunoașterii.
NOBELUL DIN 2024–2025: IDEILE CA MOTOR AL PROSPERITĂȚII
Putem adăuga aici și contribuțiile asociate cercetării lui Joel Mokyr, recunoscut pentru teoria conform căreia creșterea economică modernă provine din acumularea și difuzia ideilor utile și din instituțiile care permit circulația și aplicarea acestora.
Mokyr explică Revoluția Industrială prin apariția unei „Republici a literelor” — o comunitate intelectuală europeană care a produs și a difuzat cunoaștere.
Spre deosebire de creșterea economică limitată din trecut — bazată pe resurse finite sau pe creșterea populației — ideile și cunoașterea nu se epuizează. Odată create prin cercetare și schimb intelectual, ele permit înlocuirea continuă a tehnologiilor vechi cu unele superioare („distrugere creativă”), ducând la un ciclu perpetuu de îmbunătățiri care ridică productivitatea, veniturile și standardele de viață.
Astfel, cercetarea, cunoașterea și ideile reprezintă sursa ultimă și cea mai durabilă a creșterii economice și a prosperității.
Republica Literelor!!!! Infrastructura esentială pentru Structura de Productie!
CONCLUZIE
Opoziția dintre cercetare și inovare este un sofism rezultat din separarea artificială a unui proces integrat. Toate marile economii ale lumii investesc masiv în cercetare tocmai pentru că știu că, fără ea, inovarea devine imposibilă pe termen lung.
sursa: FB
NOTĂ: titlul îmi aparține, RZ
Radu Zlati 
Lasă un comentariu