Care este filosoful care te-a influențat cel mai mult? Și așa am ajuns la gândul pe care îl împărtășesc aici.
Răspunsul meu este că in ceea ce mă priveste este vorba despre un filosof care, în mod paradoxal, nici măcar nu cred că poate fi luat foarte în serios în domeniul meu predilect — cel al gândirii politice, instituționale și sociale. Este vorba despre Ludwig Wittgenstein.
Un filosof a cărui gândire politică este atât de rudimentară, atât de naivă și atât de marcată de confuzia larg răspândită între domeniul eticii și domeniul politicii, încât uneori se învecinează cu ridicolul. (Vezi de exemplu episodul în care LW ajunge să creadă că viitorul vieții sale ar putea fi într-un colhoz din Uniunea Sovietică stalinistă).
Dar până la urmă chiar și domeniul cu care mă identific intellectual — acela al gândirii politice — păleste si devine doar o mică și măruntă notă de subsol în fața magnitudinii acestui gânditor atunci când vine vorba despre cele ce contează cu adevărat in schema mare a lucrurilor acestei lumi.
„A crede în Dumnezeu înseamnă a înțelege întrebarea despre sensul vieții. A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că faptele lumii nu sunt sfârșitul lucrurilor. A crede în Dumnezeu înseamnă a vedea că viața are un sens.” – Ludwig Wittgenstein, însemnare din jurnal (8 iulie 1916), Notebooks 1914–1916
La acel moment, ne spun biografii, “Wittgenstein servea în armata austro-ungară în timpul Primului Război Mondial, iar caietele sale private din această perioadă oscilează adesea între notații logice complexe și reflecții profund personale, aproape mistice, despre etică și divinitate. Aceste remarci reprezintă o punte între lucrările sale timpurii de logică și celebra „tăcere” mistică de la finalul Tractatus Logico-Philosophicus. „Faptele lumii nu sunt sfârșitul lucrurilor.”
Această idee se leagă direct de celebra sa propoziție ulterioară potrivit căreia „sensul lumii trebuie să se afle în afara lumii.” Pentru Wittgenstein, faptele descriu cum este lumea, dar nu pot explica de ce este așa sau care este sensul ei. El echivala adesea „Dumnezeu” cu „sensul vieții” sau cu lumea privită ca întreg. A crede în Dumnezeu nu era, pentru el, simpla acceptare intelectuală a unei doctrine religioase, ci o anumită orientare existențială față de lume.
Trecerea de la aceste caiete de război — intime și fragmentare — la propozițiile riguroase din „Tractatus Logico-Philosophicus” (considerat cel mai influent text filosofic al secolului 20) este una dintre cele mai fascinante transformări din istoria filosofiei. Deși Tractatus este celebru pentru logica sa strictă, elementele „mistice” din notițele din 1916 constituie, de fapt, punctul culminant al cărții.
„Sensul lumii trebuie să se afle în afara lumii. În lume totul este așa cum este și totul se întâmplă așa cum se întâmplă; în ea nu există nicio valoare — iar dacă ar exista, nu ar avea valoare.”
Pentru că Wittgenstein credea că lucrurile cele mai importante din viață — etica, Dumnezeu și sensul — nu pot fi exprimate adecvat în propoziții logice despre fapte, el încheie Tractatus-ul cu celebra afirmație: „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.” Nu pentru că aceste lucruri ar fi neimportante, ci dimpotrivă: pentru că sunt prea importante pentru a fi deformate de limitele limbajului uman.”
Și astfel se poate ajunge la concluzia paradoxală că filosoful care te-a influențat cel mai mult nici măcar nu aparține domeniului tău predilect — în cazul meu, domeniul gândirii social-politice. Si nu e intre cei pe care i-ai citit și studiat cel mai intens — și nici măcar cei la care te-ai gândit cel mai mult.
Ce poate spune cineva în fața unei astfel de situații? E simplu:
„Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă.”
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu