Am dorit acum câteva zile să fac o analiză a finanțării Educației prin Bugetul de stat 2026. Nu am reușit. Situl Ministerului Finanțelor îmi dădea eroare dacă dădeam click pe documentul propus spre dezbatere publică.
Stimulat de știrile despre discuțiile din Parlament pe Legea Bugetului, am încercat din nou, și de data asta am reușit. Doar că documentul nu conține și Anexele. Și fără Anexe (care oferă și cifre pe domenii defalcate) nu putem face o discuție cât de cât aprofundată.
Așa încât prezint mai jos o prezentare succintă și niște concluzii… să zicem parțiale și anticipate. Mai discutăm când ajung să citesc Anexele.
1. Datele identificate (direct din lege)
🔹 Buget total (context): Cheltuieli totale buget de stat: 527,4 miliarde lei
🔹 Educație – finanțare descentralizată (TVA)
•17.622,5 mil. lei → finanțarea de bază a învățământului preuniversitar
•915,6 mil. lei → învățământ privat/confesional (inclusiv restanțe)
•1.531 mil. lei → program „Masă sănătoasă”
•alte cheltuieli fragmentate: transport elevi, CES (cerințe educaționale speciale), tichete sociale, întreținere unități speciale
Traducere: educația apare în lege ca o listă de obligații sociale, nu ca un sistem strategic.
🔹 Cercetare
• apare la capitol distinct: „Cercetare fundamentală și cercetare-dezvoltare”
Dar:
• NU apare sumă totală în textul principal
• este dispersată prin transferuri și proiecte
Cu alte cuvinte: cercetarea există… dar ca un fel de anexă la anexă.
2. Ce NU apare (și e extrem de relevant)
• % din PIB pentru educație → absent în corpul legii
• % din PIB pentru cercetare → absent
• total consolidat educație (toate sursele) → absent
Dacă trebuie să cauți cu lupa indicatorii strategici, înseamnă că nu sunt prioritari. Simplu.
3. Structura cheltuielilor – anatomia unui sistem obosit
Hai să desfacem mecanismul, fără cosmetizare:
A. Dominant: cheltuieli de funcționare
• pe ce se duc cei mai mulți bani? Pe salarii (implicit), bunuri și servicii, întreținere. Exemplu clar: „cheltuieli cu bunuri și servicii pentru întreținerea unităților”
• unele cheltuieli nici nu sunt parte a bugetului centralizat, ci provin din bugetele autorităților locale. Sistemul este construit să supraviețuiască, nu să evolueze.
B. Socializarea educației
• Educația este tratată ca: transport gratuit, tichete sociale, masă caldă, sprijin CES,
• toate legitime, dar astfel Educația devine politică socială cu componentă educațională, nu invers.
C. Fragmentare administrativă extremă
• Finanțarea vine: din TVA defalcat, din bugete locale; din transferuri; din fonduri europene
Rezultatul: lipsă de coerență, responsabilitate difuză, imposibilitate de reformă reală
D. Cercetarea – periferie bugetară
• apare în transferuri, este legată de proiecte și parțial dependentă de fonduri externe. Concluzie: Cercetarea nu este pilon. Este hobby bugetar tolerat.
4. Analiză critică
Educația, în această lege, nu este subfinanțată doar în sens cantitativ. Este subfinanțată conceptual. Zic asta pentru că nu avem în textul legii: nici viziune, nici prioritizare nici concentrare de resurse
Avem, în schimb: dispersie, corecții sociale, contabilitate administrativă
■ Observația de fond — Statul român nu finanțează educația ca investiție. O finanțează ca obligație legală, amortizor social și mecanism de distribuție
■ Ce spune structura, de fapt: Accent pe consum, nu pe dezvoltare. Cei mai mulți bani pe salarii + întreținere; aproape zero semnal de investiții majore
■ Educația = infrastructură socială, nu capital uman: mult despre masă, transport, ajutoare dar foarte puțin despre calificare și performanță
■ Cercetarea = decor. Este menționată, nu finanțată strategic
În articolele mele precedente de pe blog (cele mai multe găsite în secțiunea https://raduzlati.com/category/arta-cultura-societate/invatamant-arta-cultura-societate/) am susținut, cu varii argumente, că educația trebuie privită ca motor de modernizare dar și de formare a unor profile umane dezirable societal, am subliniat rolul profesorului ca actor central și că trebuie investit în calitate,
…atunci acest buget face exact opusul: tratează sistemul ca pe o rețea de costuri de întreținere.
5. Concluzii
Avem, până una alta (promit că voi reveni cu amănunte și cu nuanțe, de va fi nevoie) un buget care menține sistemul în viață, corectează unele inegalități sociale și evită colapsul pe termen scurt.
Dar: nu creează performanță, nu stimulează excelența și (mai ales!) nu finanțează viitorul. „Boala lungă, moarte sigură!”
Subfinanțarea structurală nu e un accident. Nu e un an prost pentru că „trebuie să tăiem”. Este vorba despre un nivel stabil de mediocritate bugetară — sau mai rău decât atât. În ultimii zeci de ani, bugete cât de cât decente ale educației au fost accidente. Minuni. Normă a fost subfinanțarea.
Fragmentarea bugetului Educației pare intenționată (sau măcar convenabilă, acceptată). Nu știu de ce (vorbește conspiraționistul din mine…) dar mi se pare că dacă împarți educația în jdemii de bugete, o ascunzi în programe sociale și o amesteci cu fonduri europene atunci nimeni nu mai răspunde pentru rezultat. Elegant. Cinic. Eficient.
Se creează iluzia „creșterii”. Când vin bani din PNRR și fonduri UE se creează impresia de: „investim mai mult în educație”. Sau, măcar, „nu investim chiar atât de puțin”.
Dar, de fapt investiția este temporară, dependentă de proiecte și nu schimbă structura sistemului. E ca și cum ai vopsi casa înainte să-i repari fundația. Punem folii de termopan unor ferestre cu cadre din lemn putrezit.
Supraviețuirea sistemului nu înseamnă decât prelungirea stării de comă.
Educația apare în acest buget (dar, de fapt, asta este regula) ca o cheltuială inevitabilă. Nu ca o alegere strategică.
Formula reală a sistemului românesc privit prin prisma bugetului alocat pare a fi: Educația: prea puțin ca să transforme; Cercetarea: prea puțin ca să conteze; Fonduri UE: prea volatile ca să compenseze.
Sau, tradus brutal: statul român prin clasa politică la conducere în ultimii 30 de ani nu ignoră educația, nu o distruge. Doar o ține într-o stare controlată de subdezvoltare. Stabilă. Prevăzută. Administrabilă.
Și partea care doare un pic mai mult: nu lipsa banilor e problema principală. Din punctul meu de vedere.
Ci faptul că nivelul ăsta de finanțare pare… suficient pentru clasa politică diriguitoare. Asta este limita reală.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu