Cea mai dificilă materie la Școala de Război era Iranul, știi de ce? Nimeni, nici măcar profesorii mei, care fuseseră ofițeri de informații, nu putea să îmi spună care este strategia militară a Iranului. Din punct de vedere militar, Iranul a făcut ceea ce niciun stat nu a mai făcut. Descentralizarea forțelor sale, unități formidabile, bine organizate, fiecare cu propriul său centru decizional în materie de apărare. Poți infiltra cât vrei CIA și Mossad-ul în Iran, dar există un loc unde totul se oprește.
Așa că hai să-ți dau o mică lecție despre Iran: nu este o țară. Nu cu adevărat.
Mai degrabă un labirint viu, conceput nu să câștige războaie așa cum o fac imperiile, ci să le supraviețuiască. Vezi tu, în marile teatre de război, unde oameni precum Napoleon Bonaparte au vânat gloria și unde doctrina este cioplită în săli de marmură lustruită, Iranul a ales o cu totul altă scriptură. Ei au studiat prăbușirea.
Au urmărit soarta unor oameni precum Saddam Hussein, o armată copleșitoare, centralizată, mândră, decapitată în câteva săptămâni. Au urmărit Libia. Au urmărit Afganistanul. Și undeva în cenușa acelor regimuri căzute, Iranul a pus o întrebare cu mult mai periculoasă: „Ce supraviețuiește atunci când capul este tăiat?” Și, astfel, ei și-au îndepărtat capul. Niciun creier unic. Niciun centru nervos unic. În schimb, o mie de minți mai mici, fiecare capabilă să gândească, să recurgă la violență, să continue.
Corpul Gărzilor Revoluționare Islamice nu este doar o forță militară. Este o filozofie înarmată. O hidră. Nu o învingi, doar îi creezi dificultăți. Taie un braț, altul se recalibrează. Redu la tăcere un comandant, alți zece se reorganizează fără ceremonii, fără pauză. Fără funeralii dramatice în lanțul de comandă. Fără paralizie operațională. Doar continuitate.
Și mai apoi, există iluzia, cea care ține treji noaptea ofițerii de informații. Poți pătrunde într-un sistem, da. Agenția Centrală de Informații a făcut-o. Mossadul, cu siguranță, a făcut-o. Au recrutat agenți, au interceptat semnale, au ajuns chiar și în locuri cândva considerate de neatins.
Dar Iranul nu construiește doar pentru secret. Construiește pentru trădare. Fiecare strat supravegheat de altul. Fiecare agent suspectat înainte de a-și dovedi loialitatea. Fiecare coridor căptușit nu doar cu uși, ci cu oglinzi. Credeai că ești în interiorul sistemului până când îți dai seama că sistemul te-a anticipat cu mult înainte ca tu să ajungi.
Acum, despre morți. Spioni, ofițeri acoperiți, agenți: bărbați și femei care au pășit în acest labirint crezând că arta spionajului îi va salva.
Unii au dispărut în liniște. Alții, nu chiar atât de liniște. Iranul a făcut exemple din cei pe care îi acuză de spionaj, difuzând mărturisiri, organizând execuții, trimițând mesaje scrise nu cu cerneală, ci cu urmări.
Dar iată adevărul pe care nicio agenție nu-l va tipări: Numărul real? Prețul real? Îngropate. Pentru că, în lumea aceea, numerele nu sunt statistici, sunt vulnerabilități.
Vezi tu, prietene, majoritatea națiunilor se pregătesc de război. Iranul se pregătește pentru rezistență. Nu se întreabă: „Cum să ne învingem inamicul?” Se întreabă: „Cum să rămânem în picioare după ce ei s-au epuizat încercând?” Iar aceasta, aceasta este o strategie cu mult mai înfricoșătoare. Pentru că istoria are obiceiul particular de a nu-și aminti de cel mai puternic, ci de cel care rămâne ultimul în picioare.
Sursa: Keleki DonPido citat de Ionel Iordache
Radu Zlati 
Lasă un comentariu