Am intrat în sala profesorală. Suntem în „Săptămâna verde”. Și, brusc, precum la Proust chestia cu „petites madeleines”, mi-a trecut prin minte versul „te iubesc verde”. Îl știu din facultă, când am frecventat poetul. Dar prietenul meu Altzheimer mă împiedeca să accesez numele. Așa că l-am întrebat pe Gipi.
Iată ce mi-a răspuns:
„Te referi, aproape sigur, la Federico García Lorca — și, mai precis, la celebra lui poezie „Romance sonámbulo”.
Versul care a devenit iconic este:
„Verde que te quiero verde”
Și da, e genul de vers care se lipește de memorie ca o melodie tristă pe care nu mai scapi de ea.
Context (pe scurt, că nu suntem la examen)
Poezia face parte din volumul Romancero gitano (1928).
„Verde” nu e doar culoare — e simbol: dorință, moarte, mister, vis, uneori chiar imposibilul.
Lorca combină folclorul andaluz cu imagini suprarealiste, ceea ce explică de ce pare că înțelegi și nu înțelegi nimic în același timp.
De ce contează
Pentru că Lorca reușește performanța rară de a face un cuvânt banal („verde”) să devină obsesie poetică. După el, „verde” nu mai e doar o culoare, e o stare de spirit ușor neliniștitoare.
Dacă ai întrebat pentru că îți suna în cap versul ăsta fără să știi de unde vine, stai liniștit — nu e un bug, e Lorca.”
Deci sunt liniștit. Încă mai funcționez. Dar pentru câtă vreme?
Radu Zlati 
Lasă un comentariu