În sfârșit, o veste care ne liniștește: anxietatea globală crește, dar măcar știm cine e de vină. Iranul, evident. Pentru că nimic nu spune „pace mondială” mai bine decât un avion american care, într-un moment de reflecție filosofică, decide să contemple relieful montan al Iranului… de foarte aproape.
Textul ne explică, cu o candoare aproape poetică, că Iranul „a doborât” avionul. Un verb atât de brutal pentru un gest probabil interpretabil cultural. Poate avionul a coborât singur, deprimat de climatul geopolitic. Cine suntem noi să judecăm? Apoi urmează partea emoționantă: ambele tabere caută pilotul dispărut. Ce frumos. Ce uman. Ce scenariu perfect pentru un trailer Netflix: „Inamicii de ieri, uniți de un GPS prost și de o dramă aeronautică.” Aproape că te aștepți să găsească pilotul și să facă un picnic diplomatic pe munte.
Dar să nu pierdem esențialul: anxietatea oamenilor. Nu războiul, nu incidentele militare, nu prezența unor avioane de luptă într-o zonă tensionată. Nu. Problema reală este starea noastră emoțională. Oamenii sunt anxioși. De ce? Pentru că cineva, undeva, a îndrăznit să reacționeze la ceva ce nu trebuia să fie acolo.
E o artă rară să transformi o situație militară într-un exercițiu de pedagogie emoțională. Cititorul nu trebuie să înțeleagă contextul, doar să simtă corect. Iar „corect” înseamnă să știe cine e băiatul rău, chiar și atunci când scenariul are mai multe straturi decât o ceapă geopolitică.
În rest, totul e simplu: dacă avionul tău e doborât deasupra altei țări (pe care tocmai o bombardează), vina aparține acelei țări. Logica e impecabilă. Aproape artistică.
#numaizic
Radu Zlati 
Lasă un comentariu