Decizia CCR din iulie 2025, prin care Petrov își recapătă privilegiile, nu este un accident juridic. Este ceea ce Lewellen ar numi „ritual de reinstituționalizare”. Statul român, prin magistrații săi, a transmis un semnal clar: Loialitatea față de structurile de forță ale trecutului este garantată pe viață. Să tai drepturile unui fost președinte pentru că a turnat la Securitate ar fi însemnat să creezi un precedent periculos pentru mii de alți „Petrovi” care încă ocupă scaune în justiție, armată sau servicii.
CCR nu l-a salvat pe Băsescu; CCR a salvat ideea că „Sistemul” nu își abandonează niciodată veteranii, indiferent de cât de groasă e nota informativă olografă. Băsescu ne recomandă azi FMI-ul și reorganizarea administrativă. Este o ironie supremă să asculți sfaturi de reformă de la omul care a prezidat peste o epocă de „șmecherie” instituționalizată.
Lewellen notează că popoarele cu un istoric de opresiune tind să accepte lideri conflictuali în perioade de criză. În 2009, austeritatea a fost „tratamentul” aplicat unui popor considerat minor. În 2026, Petrov revine să ne spună că „negocierea e soluția”, deși el a fost campionul polarizării. Este discursul clasic al celui care a scăpat de consecințe și acum privește de la balconul vilei de protocol cum „hoarda” se bate pe resurse.
Guvernele Boc au aplicat măsuri de austeritate dure: tăieri de salarii cu 25%, creșterea TVA la 24% (Băsescu a recunoscut ulterior că a fost „o eroare politică” care a întârziat ieșirea din criză), reduceri de pensii contestate la CCR. Somajul a urcat, deficitul bugetar a explodat, iar România a apelat la un împrumut masiv de la FMI și UE.
Un fost președinte dovedit colaborator al Securității (Petrov) își recuperează vila și privilegiile prin CCR, apoi apare la televizor să ne explice cum să ieșim din criză economică și ce greșeli facem azi. E simbolul perfect al unui sistem care pare să se protejeze pe sine: legi care se aplică selectiv, decizii CCR care anulează consecințe morale, și foști lideri care nu dispar niciodată din spațiul public, indiferent de dosarele de Securitate. Nu e vorba doar de Băsescu personal – e despre încrederea în justiție, în instituții și în memoria colectivă.
Un turnător dovedit care primește înapoi casa de protocol și vine să ne dea lecții de economie sună ca o glumă proastă… sau ca o realitate românească obișnuită. Dar cine i-a dat legitimitate morală și intelectuală în anii de glorie (2004-2014)? Nu doar votanții simpli. O parte consistentă din elita intelectuală românească post-decembristă i-a ținut isonul – public, vocal, cu argumente despre anticomunism, integrare europeană și „stat de drept”.
Horia-Roman Patapievici. A fost unul dintre cei mai vizibili susținători. Decorat de Băsescu în 2014 (Ordinul „Serviciul Credincios”). A scris despre „anii urii” împotriva lui Băsescu, a explicat cum fostul președinte a jucat cu „singura armă la care nu s-ar fi gândit granzii sistemului”. A participat la întâlniri discrete cu Băsescu (inclusiv la mare, în 2007) și a fost etichetat constant ca „intelectual al lui Băsescu”. Chiar și după mandate, Patapievici a apărat comportamentul instituțional al președintelui și a criticat diabolizarea lui.
Gabriel Liiceanu. Directorul Editurii Humanitas a ținut discursuri elogioase la Cotroceni. În 2014, la ceremonia de decorare a intelectualilor, i-a spus lui Băsescu: „Ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara asta” și că „ați fost președintele nostru, nu noi intelectualii dumneavoastră”. A participat la condamnarea comunismului în Parlament alături de Băsescu (2006). A fost parte din grupul care a susținut traiectoria pro-europeană și anti-corupție a regimului Băsescu. Ulterior, Liiceanu s-a distanțat parțial, mai ales după 2014-2015, dar creditul acordat pentru mandatele prezidențiale („m-a slujit” prin angajarea României spre Vest și activarea justiției) a rămas.
Andrei Pleșu. Fost consilier prezidențial pentru politică externă la începutul mandatului (a demisionat relativ repede, invocând motive de sănătate, dar au existat tensiuni de stil). A participat la evenimente cheie alături de Băsescu (condamnarea comunismului). A fost inclus în lista „intelectualilor lui Băsescu” de presă și de critici, alături de Liiceanu și Patapievici.
Mircea Cărtărescu (menționat în contexte similare).
Membri sau simpatizanți ai Grupului pentru Dialog Social (GDS) – un cerc influent post-1989, cu Liiceanu și Pleșu în prim-plan, care a susținut valorile democratice și europene promovate (cel puțin inițial) de Băsescu.
Pentru Băsescu, sprijinul acestor figuri cu capital moral din anii ’90 (anticomuniști, disidenți morali, oameni de la Păltiniș sau GDS) a însemnat legitimitate intelectuală. Nu era doar un fost căpitan de navă ajuns politician – era „președintele intelectualilor”, cel care alinia România cu valorile occidentale. Ei i-au dat acoperire culturală în fața acuzațiilor de vulgaritate, polarizare sau autoritarism.
Băsescu însuși a recunoscut la un moment dat că Pleșu, Liiceanu, Cărtărescu și Patapievici l-au convins să candideze sau l-au susținut. În 2026, imaginea lui Petrov dând lecții de morală economică dintr-o vilă de protocol recuperată prin „bunăvoința” unei Curți Constituționale politizate nu este doar o ironie; este falimentul moral al „Grupului de la Păltiniș” și al sateliților săi.
Băsescu avea nevoie de „vopsea de lux” pentru a acoperi rugina de pe carena vaporului său politic. Liiceanu, Pleșu și Patapievici i-au oferit-o gratis, crezând că ei îl modelează pe el. În realitate, Petrov le-a oferit singurul lucru pe care un intelectual român frustrat de era Iliescu îl dorea: sentimentul că participă la Istorie.
Lewellen explică faptul că puterea are nevoie de un „mit fondator”. Pentru regimul Băsescu, mitul a fost Condamnarea Comunismului (2006). Intelectualii au fost „preoții” acestui ritual. Ei au oferit substanța ideologică, în timp ce Băsescu oferea execuția politică. Problema? Preotul nu s-a uitat sub sutană să vadă că „profetul” lor era, de fapt, un coleg de registru cu cei pe care îi condamna.
Marea tragedie a anului 2026 nu este că Băsescu a redevenit locatar la vila de protocol după ce a fost dovedit Petrov. Tragedia este că „intelectualii lui” au rămas fără replică. Este palma finală peste obrazul așa-zisei elite din România anului 2026. În timp ce Liiceanu scria despre „apelul către lichele”, sistemul (din care făcea parte și Petrov) a demonstrat că lichelele au imunitate constituțională. Am citit-o, dar, din păcate, nu depășește nivelul unei broșuri simpliste.
Când Petrov critică austeritatea, el face un exercițiu de cinism pur. El știe că „hoarda” de care vorbeam (cei 93% care nu citesc) are memoria scurtă. El știe că intelectualii care l-au susținut sunt acum prea jenați sau prea obosiți să mai iasă la bătaie.
În antropologia politică românească, episodul „Intelectualii lui Băsescu” va rămâne capitolul despre cum vanitatea de a fi aproape de putere orbește rațiunea. Liiceanu și Patapievici n-au fost victimele lui Băsescu; au fost partenerii lui de scenă într-o piesă în care publicul a plătit biletul cu 10 ani de polarizare extremă. Astăzi, când Petrov ne explică economia din vila sa „neconstituțional” recuperată, el le râde în nas nu doar românilor de rând, ci mai ales „boierilor minții”. Le demonstrează că, în timp ce ei scriau metafizică, el semna note informative. Și că, în final, în România, o ștampilă de la Securitate valorează mai mult decât o decorație „Serviciul Credincios” oferită la Cotroceni.
Dacă Traian Băsescu (Petrov) este nava-amiral a acestui naufragiu moral, „intelectualii subvenționați” sunt remorcherele care l-au tras în portul legitimității. Profilul acestor indivizi nu este unul de erudiție pură, ci unul de narcisism academic combinat cu o foame viscerală de proximitate față de Putere. Profilul lor se bazează pe o iluzie de superioritate: ei cred că sunt singurii capabili să descifreze „binele națiunii”. Acești indivizi nu s-au mulțumit să scrie cărți; au simțit nevoia să fie „eminențe cenușii”.
Lewellen arată că în structurile de putere primitive, șamanul (intelectualul) stă lângă căpetenie (Petrov) nu pentru a-l sfătui, ci pentru a-i oferi „aura sacră”. Deși pozează în spirite libere, profilul lor este cel al unor dependenți de resursele statului.
L-au „hăituit” pe Iliescu pentru trecutul comunist (justificat!), dar au închis ochii când Băsescu folosea metode securistice împotriva adversarilor. Când Petrov a fost dovedit colaborator, profilul lor de „părinți ai moralității” s-a prăbușit. În loc de Mea Culpa, au ales tăcerea sau distanțarea discretă, ca și cum n-ar fi fost ei cei care îi lustruiau imaginea la ore de maximă audiență.
În 2026, profilul lor este cel al fugarului intelectual. S-au retras din fața „hoardei” pe care ei înșiși au polarizat-o. Ei sunt cei care au numit poporul „năpârstoc” sau „plebe”, creând falia pe care a crescut ulterior experimentul Georgescu. Nu au curajul să iasă acum la TV să spună: „Am greșit, am girat un turnător și ne-am lăsat fentați de propria vanitate”. Preferă să privească de la distanță cum Petrov își recuperează privilegiile prin CCR, în timp ce ei își lustruiesc bibliografiile.
Acești indivizi sunt, în terminologia lui Lewellen, „brokeri de putere”.
Ei nu au creat valori, ci au tranzacționat capitalul lor simbolic (numele de pe coperțile cărților) pentru acces la „curtea regală”.
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu