A fost odată un vânzător de blugi și de brânză. Un mic antreprenor de tranziție care, cu banii primiți de la tatăl său după anii ’90, a înțeles rapid că în România haosului, imaginea bate substanța. Apoi, personajul a evoluat: a devenit ciobănașul cu Bentley, combinația halucinantă de fes tras pe ochi, cruce roșie brodată ostentativ și aroganță de mii de cai putere.
În spatele acestui paravan de „om al poporului”, se ascundea însă un cazier greu: ani de pușcărie pentru sechestrare de persoane, celebra „valiză” plină cu bani plimbată pe la arbitri și adversari, și tunuri imobiliare cu terenuri ale statului sau fabrici de armament falimentate metodic. Astăzi, în timp ce pământul se așază peste un om care a scris istorie pe iarbă, presa se grăbește să sune din nou „Stăpânul”.
Diferența dintre un adevărat om de fotbal și „ciobanasul” de Pipera este una de natură ontologică. mul de fotbal vede terenul ca pe o prelungire a minții sale. Construiește academii, șlefuiește caractere, învață limbi străine pentru a cuceri continente și lasă în urmă o moștenire tactică. Pentru el, victoria se obține prin sudoare și strategie. Infractorul din fotbal vede terenul ca pe o tarabă. Pentru el, jucătorii sunt „marfă”, antrenorii sunt „slugi”, iar succesul se cumpără cu plicul sau se impune prin intimidare. El nu a adus nimic sportului, în afară de o degradare morală care a transformat competiția într-un circ aservit unui singur ego.
Mulți se întreabă cum a putut un personaj cu un discurs precar, la limita analfabetismului funcțional, să ajungă deputat, europarlamentar și „formator de opinie”. Răspunsul stă într-o mutație antropologică a societății românești de post-tranziție:
Venerarea banului „făcut”, nu câștigat. Într-o lume sărăcită, cel care „se descurcă” și fură cu zâmbetul pe buze devine erou, nu paria. Spectacolul Maybach-ului îndreptat cu ranga a oferit poporului o iluzie de putere: „E de-al nostru, e tăiat din topor, dar i-a făcut pe toți!”. Religozitatea de fațadă-Crucea roșie și donațiile spectaculoase (dar atent regizate) au funcționat ca o indulgență publică. În ochii multora, actele de caritate au „spălat” mizeria sechestrărilor și a corupției.
Vidul de autoritate– Într-o țară în care instituțiile au fost slabe, vocea puternică și agresivă a „Ciobanului” a umplut un gol. El a oferit certitudini rudimentare unei mase de oameni obosite de nuanțele intelectualilor. Imaginea este de un absurd monumental: la sfințirea Catedralei Neamului — acel mastodont de beton ridicat cu sute de milioane de euro din buzunarele unei țări care se prăbușește în spitale de acum 35 de ani — apare el. „Patronul”. Poartă un palton care seamănă mai degrabă cu un cojoc mițos, o piesă vestimentară ce se vrea nobilă, dar care urlă a bătătura stânei de pe care a plecat, dar n-a ieșit niciodată cu adevărat. Sub acest cojoc de sute de euro, asistăm la un dezastru stilistic ce trădează esența personajului, pantalonii care se prăbușesc, greoi și informi, peste pantofi. Poate să aibă lângă el toți croitorii din lume, de la Savile Row la Milano,nici o tăietură fină nu poate masca o postură care respinge eleganța naturală. Este imaginea perfectă a parvenitului, omul care are destui bani să cumpere mătase, dar destulă grosolănie încât să o poarte ca pe un sac de cartofi. Sfințirea catedralei n-a fost pentru el un moment de smerenie, ci un alt „câmp de luptă” pentru imagine. În timp ce preoții cădelnițau aurul de pe pereți plătit din taxele voastre, el își aranja crucea de pe fes, asigurându-se că blițurile camerelor îl surprind în prima linie.
Există o legătură antropologică directă între măreția deșartă a catedralei și goliciunea morală a acestui personaj. Ambele sunt construite pe imagine, pe intimidare vizuală și pe exploatarea nevoii de miracol a unui popor debusolat. În mod tradițional, arhitectura sacră avea rolul de a ridica spiritul către divinitate. Dacă o biserică de cartier invită la dialog interior, o catedrală de dimensiuni faraonice este concepută să producă „strivirea” omului prin dimensiunea ei. Individul se simte minuscul, irelevant în fața instituției.Nu este o înălțare spirituală, ci una politică. Arhitectura devine o demonstrație de forță brută care spune: „Suntem prea mari pentru a fi contestați.”
Într-o societate debusolată, unde instituțiile statului eșuează, apare foamea de simboluri de succes. Catedrala oferă un „miracol” palpabil, din beton și aur, o dovadă vizibilă a protecției divine într-o lume incertă. Becali oferă „miracolul” banului aruncat din mână, transformând actul caritabil într-un spectacol medieval. Ambele entități înlocuiesc procesele lente de reformă morală sau socială cu extazul vizual.
Este „politica spectacolului” aplicată în teologie și filantropie. Catedrala strivește individul prin dimensiune oriunde de la Sagrada până la Sofia. Arhitectura acestui tip de edificiu suferă de ceea ce criticii numesc „horror vacui” (teama de gol). Becali îl strivește prin zgomot și bani.Catedrala nu este doar o clădire, ci o proiecție a unui ego colectiv rănit care caută validare prin mărime, nu prin bunătate. Ea și personajul sunt două fețe ale aceleiași monede-nevoia de a înlocui credința (invizibilă și discretă) cu religiozitatea (zgomotoasă și betonată).
Voi, cei din presă, sunteți arhitecții acestui monstru. L-ați transformat dintr-un personaj de cancan în „expert în toate”. I-ați dat microfonul când trebuia să-i dați ignor. Ați preferat „ratingul” generat de o înjurătură în direct, în loc să protejați demnitatea unui sport care ne-a pus cândva pe hartă. L-ați îngropat pe Lucescu cu o insistență morbidă, vânând lacrimi și imagini de spital, dar abia așteptați să formați numărul „Stăpânului” pentru a-l întreba ce părere are despre… nimic. Pentru că „nimicul” lui Becali vinde mai bine decât „totul” unui profesionist. În timp ce adevăratele valori ale fotbalului pleacă discret, în lăcrimarea sinceră a celor care chiar înțeleg fenomenul, „Ciobănașul” rămâne să troneze peste o presă care îi lustruiește pantofii ăia peste care cad pantalonii prost croiți.
Voi, cei din presă, care îi sorbiți „învățăturile” la fiecare ediție specială, sunteți cei care ați cusut acest cojoc mițos pe umerii unui om care n-a înțeles niciodată onoarea. L-ați făcut deputat și europarlamentar pentru că v-a fost lene să căutați modele reale și a fost mai simplu să vindeți „circul cu oaia”. Acum, când mormântul omului de fotbal s-a închis, rămâneți în direct cu acest monument de incultură și corupție. Sunați-l! Întrebați-l de tactică, de Dumnezeu sau de blugi sau de ferme de pui sau de fabrici de armament falimentare. Oricum, tot ce va scoate pe gură va fi același zgomot de fond care a îngropat performanța și a lăsat în loc doar o mizerie poleită cu aur.
Să vorbim despre acea imagine care a lăsat un gust amar tuturor celor care mai au un dram de demnitate, momentul în care Răzvan Lucescu, un om educat în spiritul rigorii și al bunului simț, l-a primit pe acest personaj în preajma sa. Să fim sinceri și să spunem lucrurilor pe nume: l-a primit de milă. Nu a existat niciodată o legătură reală între ei. Ce ar putea discuta un antrenor care a cucerit Asia și Europa prin muncă și disciplină cu un individ care crede că tactica se face prin telefonul dat de pe bancheta din spate?
Nimic. Dar Răzvan, purtând povara unei educații alese, a ales calea „obrazului subțire”. L-a lăsat să se apropie așa cum lași un cerșetor de atenție să stea la colțul mesei, sperând că prezența ta îi va șlefui, măcar puțin, colțurile grosolane. A fost o concesie făcută de milă, o îngăduință față de un om care, în ciuda milioanelor, rămâne un flămând spiritual, cerșind validare de la cei pe care, în sinea lui, îi urăște pentru că nu-i poate egala.
Este culmea ironiei ca acest personaj să se creadă parte din „elita” fotbalului doar pentru că i s-a permis accesul într-un salon VIP. În realitate, el a rămas același personaj cu pantalonii prăbușiți peste pantofi, o pată de grăsime pe blazonul unui sport care odinioară producea domni, nu „stăpâni”.
În timp ce Răzvan Lucescu își vede de drumul său profesionist, clădit pe respect și meritocrație, „ciobănașul” se întoarce la bârfa de la palat, convins că bunăvoința unui om educat este o dovadă de prietenie, când ea a fost, de fapt, doar o formă supremă de dispreț politicos. Ultimul act al acestui spectacol grotesc s-a jucat chiar la înmormântarea Marelui Om de fotbal. Într-o zi cernită, în care decența ar fi trebuit să fie singura invitată, el a sosit. A sosit și a vrut să intre cu mașina de lux direct „în altar”, până în buza bisericii, sfidând orice normă de respect și organizare. A fost nevoie ca poliția să-l oprească, să-l întoarcă din drum, moment în care aroganța lui a suferit o scurtă, dar vizibilă, fisură. Dar scena nu s-a oprit aici. Coborât din mașină, purtând acelasi costum strident ca un cojoc mițos — o piesă ce urlă a bătătura stânei de pe care a plecat, dar n-a ieșit niciodată cu adevărat — și cu pantalonii prăbușiți, greoi și informi, peste pantofi, s-a îndreptat spre haita de microfoane. Și ce am văzut? Aceleași strâmbături inconfundabile de Homo erectus, aceleași grimase schimonosite care trădează un proces de gândire rudimentar, o lipsă totală de empatie și o nevoie patologică de a fi centrul atenției, chiar și lângă un catafalc. A fost imaginea pură a primitivismului agresiv, o jignire vizuală adusă memoriei celui dispărut.
Dacă Mircea Lucescu a fost arhitectul de destine, Gigi Becali este cel care dărâmă templul pentru a construi în loc un chioșc poleit, din care să predice mulțimii. În jurul lui, fotbalul a fost doar pretextul pentru a preda lecții de viață. A luat tineri din favelele Braziliei sau din satele României și i-a transformat în bărbați. I-a învățat să citească, să se comporte în societate, să fie profesioniști. Protecția lui a fost una formativă, nu sufocantă. În vestiar, „Nea Mircea” a impus respectul prin competență, nu prin pumnul în masă. Este figura care îți stă alături în eșec, dar care îți cere rigoare absolută. Este eleganța de modă veche, unde cuvântul dat valorează mai mult decât un contract semnat la televizor.
La polul opus, avem figura grobianului suprem — un amestec bizar de misticism autoinventat și apucături de stână. Se crede investit cu puteri divine, un intermediar între cer și pământ care „vindecă” sau „blestemă” destinele jucătorilor după bunul plac. Este șamanul care invocă divinitatea nu din smerenie, ci pentru a-și justifica propriile toane. Este modulul universal care gestionează totul prin posesiune nu prin model cognitiv. Jucătorii nu sunt parteneri de drum (ca la Lucescu), ci „marfă”. Clubul nu este o instituție, ci o extensie a propriei curți. De aici și lipsa de empatie la catafalc, pentru el lumea este o turmă, iar el este singurul care are dreptul să vorbească, să se strâmbe și să dicteze ritmul rugăciunii.
Mircea Lucescu, prin structura lui, înțelegea ierarhia valorilor: în fața morții, ești mic. Becali, în schimb un hibrid șaman-cioban, crede că moartea celuilalt este doar un decor pentru propria lui mântuire afișată. Acele „strâmbături de Homo erectus” sunt reflexul unui om care nu poate concepe că există ceva mai important decât propria sa imagine, nici măcar liniștea eternă a unui prieten. Sapolsky explică în „Behave” că suntem programați să căutăm dopamină prin validare socială. Strâmbătura” este, biologic, un gest de dominanță sau de distanțare. Pentru un babuin mascul, caninii nu sunt doar unelte pentru hrană, ci arme veritabile. Atunci când un babuin își ridică buzele pentru a-și arăta dinții (un gest numit adesea „bared-teeth display”), el nu face doar o „mutră”, ci își prezintă arsenalul. Dacă la primate expunerea caninilor este ultimul pas înainte de atac, la Becali, „strâmbătura” (mimica facială specifică de nemulțumire sau sfidare) devine un instrument de distincție socială. La el, „strâmbătura” nu este un mecanism de distanțare de frică, ci un mecanism de anihilare a distanței prin intimidare. Prin refuzul de a se „pleca” în fața solemnității morții, individul încearcă inconștient să își reafirme poziția de „subiect viu și dominant” în fața unui „obiect mort”. La acești oameni, amygdala (centrul fricii și al relevanței de sine) este hiperactivă. Orice situație, chiar și înmormântarea unui prieten, este filtrată prin întrebarea: „Cum mă afectează asta pe mine?” sau „Cum sunt perceput eu în acest context?”.
Sapolsky subliniază că empatia necesită un efort metabolic uriaș din partea cortexului prefrontal. Dacă resursele cognitive sunt consumate de anxietatea de statut, individul pur și simplu nu mai are „lățime de bandă” pentru a procesa durerea altuia. Este victoria stridentului asupra profundului. În timp ce Lucescu lasă în urmă elevi care îi poartă valorile, celălalt lasă în urmă doar ecoul unor răgete și o imagine distorsionată a credinței, transformată în instrument de PR. Evoluția a selectat babuinii care știu să tacă și să fie eficienți. Un lider alfa care urlă toată ziua ar muri de foame sau de epuizare. În cazul lui Becali, el inversează biologia prin risipă. Faptul că își permite să consume cantități enorme de energie psihică și verbală în fiecare apariție tv este o formă de „handicap biologic” (asemănător cozii păunului). El transmite: „Sunt atât de bogat și puternic încât nu am nevoie să conserv nimic,îmi permit să fiu într-o explozie permanentă de furie sau bucurie.”
sursa: FB
Radu Zlati 
Lasă un comentariu