Andrei Tarkovski – „Andrei Rubliov”

Am văzut Andrei Rubliov de trei ori.

Prima dată în liceu. L-am văzut cu seriozitatea aceea rigidă pe care o ai când știi că „trebuie” să fie important, dar încă nu știi exact de ce. M-a apăsat, m-a derutat, m-a obosit. Am ieșit din proiecție cu sentimentul vag că mi s-a spus ceva esențial, într-o limbă pe care nu o stăpâneam încă.
A doua oară, în facultate. Eram deja convins că știu ce e cinema-ul, ce e arta, ce e Tarkovski. Evident, nu știam mare lucru, dar aveam suficientă siguranță cât să cred contrariul. Filmul a devenit atunci mai clar, mai articulat, mai „citibil”. Am început să-l admir. Periculos moment. Admirația e uneori o formă elegantă de distanță.
A treia oară, după Revoluție. Context complet diferit. Eu, alt om. De data asta aveam un scop foarte pragmatic: căutam exemple de secvențe memorabile pentru elevi. Voiam doar scena cu clopotul. Doar atât. Zece minute, maximum.
Am pus filmul… și l-am revăzut integral.

Nu te poți scălda de două ori în apa aceluiași râu, zicea grecul.
Nici eu nu am văzut acest film de trei ori. Am văzut trei filme diferite.
Și, inevitabil, am fost trei oameni diferiți.

Așa că, matematic vorbind, avem șase personaje rătăcite în căutarea unui sens care nu stă locului. Filmul. Eu. Filmul. Eu. Filmul. Eu. Un mic teatru al metamorfozei, fără Pirandello, fără aplauze finale.
He he he.
Da, sunt cult în cap. Dar nu suficient cât să nu știu că adevărata problemă nu e cât de mult înțelegi un film, ci cât de mult te lasă să te schimbi între două vizionări.

De aici începe, de fapt, discuția despre „Andrei Rubliov”.

Filmul care nu te întreabă dacă ești pregătit. Te ia de mână și te aruncă în istorie.

Există filme care vor să-ți placă.
Și există filme care nu au niciun interes în asta.
Să fim sinceri: puține filme îți cer atâta răbdare și reflecție ca „Andrei Rubliov”, capodopera regizată de Andrei Tarkovski. Nu e genul de film „de vineri seara” pe care îl vezi cu un bol de popcorn și o sticlă de cola (de fapt, după prima jumătate de oră probabil îți vei face un ceai și vei opri notificările de pe telefon). Dar dacă rămâi, dacă accepți provocarea – vei fi recompensat cu una dintre cele mai intense experiențe cinematografice posibile.

Andrei Rubliov, capodopera regizată de Andrei Tarkovski, nu e un film comod, nu e rapid, nu e explicativ. E un film care îți cere timp, atenție și un minim curaj interior. În schimb, îți oferă ceva ce cinema-ul rar mai oferă azi: o experiență.

Despre ce e filmul (și de ce nu e doar despre asta)

Oficial, filmul urmărește viața iconarului medieval Andrei Rubliov, într-o Rusie sfâșiată de violență, foamete, frică și arbitrar. Filmul spune povestea călugărului și pictorului de icoane Andrei Rubliov, un om care trăiește în vremuri tulburi – Rusia medievală, plină de invazii, foamete și, evident, de oameni cu prea mult zel religios. Paradoxal, Tarkovski nu e interesat doar de pictura propriu‑zisă, ci mai ales de cât de greu e să rămâi om (și creator) într‑o lume care pare hotărâtă să te dezumanizeze.

Nu, nu vei vedea multe icoane pictate în film. În schimb, vei fi martor la suferință, tăcere, trădări, ploaie, noroi, și câteva scene care par desprinse direct dintr‑un vis — sau dintr‑o premoniție. (Tarkovski nu filmează, el compune poezie vizuală.)Neoficial, filmul este despre:

• artistul într-o lume ostilă artei
• credință pusă la încercare de realitate
• tăcere ca formă de supraviețuire
• responsabilitatea de a crea, chiar și atunci când nu mai crezi în sens

Rubliov nu este un erou clasic. Nu salvează pe nimeni, nu ține discursuri memorabile, nu oferă soluții. El rezistă. Uneori prin fugă. Alteori prin tăcere. Alteori prin refuzul de a mai picta.

Și exact aici începe adevărata miză a filmului.

De ce e filmul alb-negru (și de ce te va urmări mult timp)

Alb-negrul lui Tarkovski nu e estetică. E morală. Lumea din film e dură, murdară, crudă. Niciun cadru nu încearcă să o înfrumusețeze. Camera stă. Observă. Nu judecă.

Violența apare frontal, dar fără spectacol. Religia apare fără glorie. Puterea apare fără noblețe. Totul e dezgolit până la os.

Iar când, la final, apare culoarea… nu e un efect cinematografic. E o recompensă spirituală.

Secvența clopotului: cinema în stare pură

Dacă ar exista un manual secret despre ce înseamnă cinema adevărat, capitolul final ar fi această secvență.

Un copil care pretinde că știe să toarne un clopot.
O comunitate care își pune speranța în el.
O muncă istovitoare.
O așteptare care doare.

Este o lecție despre: credință fără garanții; creație fără certitudine; artă făcută din frică, disperare și speranță. Nu trebuie să fii cinefil ca să simți scena asta. Trebuie doar să fii om.

De ce filmul e încă actual (din păcate)

„Andrei Rubliov” vorbește despre: artiști reduși la tăcere, frica devenită sistem, putere arbitrară, oameni simpli zdrobiți între ideologii.

Sună cunoscut? Exact. Filmul nu a îmbătrânit. Doar și-a schimbat decorul.

Cui i se potrivește acest film

Dacă ești pasionat(ă) de artă, filozofie și întrebări existențiale, filmul ăsta e pentru tine. Dacă ești în căutarea unei povești cu supereroi și efecte speciale… ferește‑te. Dacă te consideri cinefil(ă) adevărat(ă), Tarkovski este testul suprem al răbdării și al empatiei artistice.

Și da, vei fi tentat(ă) să‑ți spui (la minutul 120): „nu mai rezist”. Dar apoi, apare Clopotul — secvența finală antologică, în care un copil (da, un copil!) reușește să creeze ceva divin, în ciuda disperării generale. E genul de moment care îți reamintește de ce arta mai contează și de ce Tarkovski rămâne… Tarkovski.

✔ celor care simt că lumea merge prea repede
✔ celor care au creat ceva și s-au întrebat „la ce bun?”
✔ celor care nu mai au răbdare cu filmele superficiale
✔ celor care acceptă că arta nu trebuie să fie confortabilă

Cui nu i se potrivește acest film? Celor care vor explicații rapide, celor care cer finaluri clare, celor care confundă ritmul lent cu plictiseala

Concluzie (fără ambalaj lucios)

În era filtrelor și a videoclipurilor de zece secunde, „Andrei Rubliov” te provoacă să încetinești. Să privești. Să gândești. Să accepți tăcerea. (Și, poate, să descoperi că „plictiseala” e doar un alt nume pentru introspecție.)

Tarkovski nu îți oferă „entertainment”, ci o experiență spirituală — dureroasă, dar eliberatoare. Un film‑icoană, pentru oameni reali, într‑o lume care a uitat să se privească în oglindă.„Andrei Rubliov” nu este un film pe care îl „vezi”.
Este un film prin care treci. Te scoate din prezent, te dezbracă de așteptări și te obligă să stai față în față cu întrebări simple și incomode:

• De ce creezi?
• De ce taci?
• Ce mai are sens când totul se prăbușește?

Nu promite răspunsuri. Promite adevăr.
Și, surprinzător, asta e suficient. Cel puțin pentru mine.