„The Last Waltz” a fost primul film muzical pe care l-am văzut (ba nu, mint: primul a fost „Yellow submarine”, dar ăla nu se pune!). Spre rușinea mea, știam muzichia celor mai mulți dintre invitații celor din The Band, dar nu știam cum arată cei mai mulți dintre ei. Pe vremea lui Ceaușescu nu exista youtube și nici conexiuni la internet pentru noi, boborul. Așa că, dintre toate filmele muzicale pe care le-am văzut, filmul ăsta a fost cel care a avut cel mai mare impact asupra mea. Dacă veți citi ce scriu mai jos, poate îmi veți da dreptate.
🎸 Contextul și geneza filmului
The Last Waltz a fost conceput inițial ca o filmare de adio pentru The Band, grupul canadian-american care redefinise sonoritatea rockului american din anii ’60–’70. Concertul a avut loc pe Ziua Recunoștinței, 25 noiembrie 1976, la Winterland Ballroom din San Francisco; oficial, este concertul de adio al trupei The Band.
Neoficial, este sfârșitul unei epoci în care rock-ul încă mai avea miros de lemn ars, whisky și poezie rurală.
Invitații au fost unii dintre cei mai mari artiști ai epocii: Bob Dylan, Neil Young, Joni Mitchell, Eric Clapton, Van Morrison, Muddy Waters, Ringo Starr, Ron Wood și mulți alții.
Scorsese a fost invitat să documenteze acest eveniment de Robbie Robertson, chitaristul și liderul formației. Regizorul venea deja după „Taxi Driver” (1976), iar stilul lui vizual energic și montajul ritmat păreau potrivite pentru a ridica concertul la rangul de film-cult, nu doar de simplu documentar muzical. Tot el regizase Mean Streets. Nu era doar un regizor invitat să filmeze un concert. Era un cineast obsedat de mitologie americană. Iar The Band este exact asta: America în variantă muzicală, cu toate păcatele și farmecul ei.
🎥 Regia, imaginea și montajul
Scorsese tratează concertul cu aceeași meticulozitate și intensitate ca o ficțiune narativă:
Camera mobilă, mișcările fluide și unghiurile atent coregrafiate dau senzația de participare directă, nu doar de observație.
= Imaginea, semnată de Michael Chapman (director de imagine și la Taxi Driver), surprinde nu doar gesturile muzicienilor, ci și tensiunile, zâmbetele, momentele de oboseală sau melancolie.
= Montajul, realizat cu un tempo apropiat de ritmul muzicii, păstrează energia concertului, împletind capetele de film ca pe niște fraze muzicale — o idee care îl va influența pe Scorsese în alte filme ulterioare cu elemente muzicale, precum Goodfellas sau The Irishman.
= Remarcabilă este și ambiția tehnică: s-au folosit șapte camere de 35mm, iar fiecare mișcare de cameră a fost planificată minuțios cu storyboarduri – lucru extrem de rar pentru filmările de concert din acea vreme. Scena e decorată ca un bal victorian. Candelabre. Draperii. Atmosferă de sfârșit de lume civilizat.
Nu e doar un concert. E o retragere ritualică.
Montajul alternează între intimitatea interviurilor, forța live a concertului și detalii de expresie, transpirație, respirație.
Nu e frenetic.
Nu e videoclip MTV avant la lettre.
Este o elegie.
Camera stă pe chipuri. Pe mâini. Pe tăceri dintre note.
Scorsese înțelege că muzica nu e doar sunet, e față umană în moment de adevăr.
🕊️ Conținut și semnificații
Deși pare un simplu film muzical, The Last Waltz este în esență despre sfârșit — moartea unei ere, destrămarea unei fraternități, epuizare, dependențe, prețul faimei, destrămarea inocenței anilor ’60. Dialogurile dintre Scorsese și membrii formației, intercalate între secvențele live, reflectă teme de decadență, oboseală morală, dependență și prietenie pierdută.
Robbie Robertson vorbește calm, lucid, aproape rece.
Levon Helm, în schimb, emană o altă energie, mai viscerală.
Între ei simți o tensiune care nu e spusă direct, dar e prezentă.
Scorsese nu moralizează.
Nu judecă. Dar se vede că știe prea bine ce înseamnă să arzi prea tare.
The Band nu este portretizată ca o legendă neatinsă, ci ca un grup de oameni epuizați după ani de turnee și excese. Robbie Robertson discută despre dorința de a pune punct înainte de prăbușire, iar filmul devine astfel o meditație asupra gloriei și despărțirii.
🎶 Momente iconice
Van Morisson – Caravan
Van Morrison intră pe scenă cu o energie care pare ilegală într-un concert de adio.
Momentul ăsta e o explozie controlată.
Camera lui Martin Scorsese se mișcă febril, dar fără să piardă eleganța. Când Morrison începe să danseze aproape manic, iar The Band ține groove-ul cu o precizie aproape religioasă, ai senzația că scena levitează.
Simbolic?
E ultimul foc de artificii înainte de stingere.
E viața care refuză să accepte că urmează finalul.
Levon Helm – The Night They Drove Old Dixie Down
Levon Helm cântă ca și cum ar apăra ceva sfânt.
Vocea lui e rugoasă, neșlefuită, plină de istorie.
Nu interpretează un personaj. El este Sudul, memoria, pierderea.
Scorsese îl filmează frontal, fără artificii. Fața lui devine teren de bătălie. Transpirație, concentrare, furie abia ținută în frâu.
Momentul simbolizează rădăcina.
America rurală, mitologică, dureroasă.
Într-un film despre sfârșit, asta e amintirea a ceea ce merita salvat.
Bob Dylan – Finalul
Când apare Bob Dylan, nu e doar un invitat. E originea.
Prezența lui e aproape mitică. Nu domină scena ostentativ. Dar energia se schimbă. Se simte că cercul se închide.
The Band a plecat la drum cu el.
Cu el se termină.
Scorsese înțelege perfect simbolul și îl filmează cu un soi de reverență discretă. Nu idolatrie, ci recunoaștere istorică.
E momentul în care filmul devine ritual.
Nu mai e despre muzică.
E despre moștenire.
🧠 Tematici și moștenire
- Sfârșitul inocenței rockului – The Band reprezintă, în film, un punct de cotitură: rockul devine industrie, idealurile de camaraderie se estompează.
- Memoria colectivă a unei generații – concertul devine un act de arhivare culturală, nu doar de spectacol.
- Intersecția dintre real și mit – Scorsese oscilează între documentar și poezie vizuală, între sinceritate și mitologizare a unei „ultime valsuri”.
Filmul rămâne important pentru că redefinește concert film-ul.
După el, nimeni nu mai poate filma un concert ca și cum ar fi doar o înregistrare.
Este considerat unul dintre cele mai bune documentare muzicale făcute vreodată. Nu din politețe critică, ci pentru că reușește ceva rar: transformă un eveniment punctual într-un mit. Influența filmului se întinde până azi: toate documentarele-concert care l-au urmat, de la Stop Making Sense al lui Jonathan Demme la Shine a Light (tot de Scorsese, despre Rolling Stones), îi datorează ceva.
🏆 Concluzie
The Last Waltz este mult mai mult decât o filmare de concert — este o elegie cinematografică despre timp, muzică și despărțire, o punte între rockul mitic al anilor ’60 și introspecția amară a generației următoare.
Scorsese reușește să transforme un eveniment muzical într-o experiență emoțională, vizuală și istorică fără egal.
Chiar și după decenii, filmul respiră o melancolie vibrantă și o vibrație autentică; e „ultimul dans” nu doar al unei trupe, ci al unei epoci întregi.
The Last Waltz nu e doar finalul unei trupe.
E sfârșitul unei generații care a crezut că poate schimba lumea cu trei acorduri și o chitară bună.
Scorsese surprinde momentul fără sentimentalism ieftin, dar cu o melancolie care te apucă lent, ca o ceață care intră pe sub ușă.
Dacă iubești muzica, îl vezi.
Dacă iubești cinema-ul, îl studiezi.
Dacă ai trecut prin ceva care s-a terminat prea devreme, îl simți în stomac.
Recomandare: vizionarea filmului în versiunea remasterizată 4K (2022) scoate la iveală bogăția vizuală și calitatea sunetului — o ocazie ideală de a redescoperi muzica și melancolia unui moment irepetabil.
Regret, singura formă în care am găsit The Last Waltz pe youtube a fost asta:
„The Band”:
Rick Danko – bass, fiddle, vocals
Levon Helm – drums, mandolin, vocals
Garth Hudson – organ, piano, accordion, synthesizers, soprano saxophone, clavinet
Richard Manuel – piano, organ, drums, clavinet, dobro, vocals
Robbie Robertson – guitar, piano,vocals
Radu Zlati 
Lasă un comentariu