Dacă Stalker era mersul prin mlaștina metafizică în bocanci uzi, aici intrăm într-o vară rusească aparent leneșă, cu ceai, iarbă și oameni care vorbesc mult ca să nu spună exact ce doare. Obositor? Da. Fertil? Enervant de mult.
L-am văzut prima dată în liceu, la Sibiu, într-un moment al vieții când emoțiile erau mari, iar vocabularul pentru ele încă subdezvoltat. Apoi, la București, în anii facultății, revăzut cu prieteni, deja vaccinat parțial împotriva romantismului gratuit. Filmul a rămas. A crescut. Ca o vină bine îngrijită.
Regizat de Nikita Mihalkov, filmul pare o adaptare liberă după Cehov, dar în realitate e o autopsie a intelectualului rus prins între inteligență, luciditate și incapacitatea cronică de a trăi coerent. Nu „spiritul rus” în sens folcloric, ci mai degrabă spiritul unei intelectualități care știe prea multe și face prea puțin. Oameni care gândesc impecabil și eșuează cu eleganță.
Ce rămâne în minte (și refuză să plece)
- Confesiunea doctorului: acel moment în care cinismul se crapă și apare disperarea. Nimic spectaculos, nimic teatral. Exact de aceea doare.
- Povestea lui Platonov, aproape autobiografică, spusă fără eroism. Un om care știe ce ar fi putut fi și nu mai are nicio scuză.
- Scena „sinuciderii”: nu ca gest final, ci ca farsă amară. Un strigăt care se întoarce în gât. Ridicol și tragic simultan, combinația preferată a vieții.
- Micile scene „neimportante”: priviri ratate, tăceri prea lungi, replici spuse prea târziu. Filmul e construit din resturi emoționale.
Platonov nu e un erou. E un om inteligent, seducător, obosit de propria claritate. Genul de personaj în care, inconfortabil, te poți recunoaște chiar și tânăr. Sau mai ales tânăr. Pentru că filmul vorbește despre ratare nu ca eșec spectaculos, ci ca uzură lentă.
Nu e un film despre acțiune, ci despre amânare. Despre oameni care își explică viața în loc să o trăiască. Pianina mecanică din titlu e metafora perfectă: muzică fără interpret, emoție fără decizie.
Dacă „Câteva zile din viața lui Oblomov” era somnul ca destin, Piesă neterminată… e insomnia lucidă. Ambele la fel de paralizante.
Un film frumos și trist, din categoria celor care nu te impresionează imediat, dar te urmăresc ani întregi. Nu pentru că îți oferă răspunsuri, ci pentru că îți recunoaște slăbiciunile fără să te menajeze. Și face asta calm, politicos, cu ceaiul pe masă și un zâmbet obosit.
Genul de film care nu se termină odată cu genericul. Exact ca piesa. Exact ca viața pe care o tot repeți, convins că data viitoare o să sune mai bine.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu