MUZICĂ

Aici voi vorbi doar despre formații sau albume ale unor formații. Evident, trupe și albume care îmi plac. Tot evident, legate (cele mai multe) de biografia mea, de evoluția mea spirituală. Păcat, după 30 de ani muzica a evoluat foarte puțin, pentru mine. Aproape a înghețat. Așa încât sunt și azi jazz-man și hard rocker, cu unele infuzii venite din alte arii muzicale.

Eh, și chiar să meargă bine, las mai jos melodia „Soldier of fortune”, una dintre melodiile mele de suflet.

„Soldier of Fortune” e probabil cea mai vulnerabilă piesă pe care a pus-o pe disc Deep Purple.

Contextul: o trupă în derivă creativă
Blackmore e deja iritat de direcția funk pe care o ia trupa. Coverdale e nou, mai blues, mai cald, mai puțin isteric decât Gillan. Hughes împinge armonii vocale sofisticate.
Din tensiunea asta iese o baladă acustică. Ironia nu moare niciodată.

Structura muzicală: simplitate calculată
Piesa e construită aproape auster: chitară acustică, orchestră discretă, voce frontală, fără artificii, intervenții electrice minimale
Blackmore compune un aranjament care pare simplu, dar nu e. Linia melodică e curată, aproape folk. Armonia e clasică, dar are o melancolie persistentă. Nu există riff iconic. Nu există explozie. Doar un flux lent, ca o confesiune spusă pe jumătate în șoaptă.

Vocea lui Coverdale: un alt tip de forță
Coverdale nu țipă. Nu urcă pe Everest vocal.
El spune povestea.
Timbrul lui are o căldură ușor răgușită, iar frazarea e atent dozată. Versurile sunt simple: rătăcire, vinovăție, singurătate, dorința de stabilitate. Un „soldat al norocului” obosit de propriile drumuri.
În contextul hard rock-ului anilor ’70, piesa e aproape indecent de sinceră.

Rolul lui Blackmore: minimalism strategic
Blackmore, care pe „Made in Japan” făcea orga să pară un adversar demn de duel, aici se retrage.
Intervențiile electrice sunt scurte, aproape timide. Solo-ul e mai degrabă un suspin decât o demonstrație.
Și tocmai asta e frumusețea. E dovada că știa exact când să nu impresioneze.

Versurile: arhetipul rătăcitorului
Tema soldatului/mercenarului care a căutat norocul și a găsit goliciune e veche cât literatura romantică.
Nu e poezie sofisticată. E directă. Aproape brutal de onestă.
Și poate că tocmai lipsa ornamentului o face atât de eficientă.

De ce a rămas
„Soldier of Fortune” a supraviețuit schimbărilor de componență, de stil, de epocă. A fost reinterpretată, cântată acustic, reorchestrată.
Pentru că funcționează în orice format. Dacă o reduci la chitară și voce, rezistă. Dacă adaugi orchestră, rezistă. Asta înseamnă structură solidă.

Verdict
„Soldier of Fortune” nu e piesa care definește hard rock-ul.
E piesa care arată că în spatele amplificatoarelor și al orgii Hammond exista o sensibilitate reală.
Și poate că asta e mai greu de obținut decât un solo rapid.
Uneori maturitatea unei trupe se vede în cât de încet are curajul să cânte.