Deep Purple – Made in Japan

Există albume live bune. Există albume live foarte bune. Și apoi există „Made in Japan”, adică momentul în care cinci britanici au decis să arate lumii ce înseamnă hard rock-ul cântat la limită, fără plasă de siguranță.
În 1972, formula „Mark II” – Ian Gillan, Ritchie Blackmore, Jon Lord, Roger Glover și Ian Paice – atinge un zenit aproape indecent. Nu e doar un concert înregistrat bine. E un ritual sonor.
E cel mai bun album al lor. E genul de disc pe care îl asculți cap-coadă, apoi revii doar la „Highway Star”, apoi la „Child in Time”, apoi îți dai seama că ai reluat totul. Și tot nu te saturi.
Să-l luăm metodic, ca niște oameni serioși care analizează un incendiu cu o lupă academică.

1. Highway Star

Debutul perfect. Intro-ul rapid, aproape precipitat, și apoi riff-ul clasic Blackmore.
Structura piesei e aproape bachiană în solo-ul de chitară, construit pe arpegii clare, cu o logică internă impecabilă. Solo-ul lui Jon Lord, pe Hammond, e baroc și agresiv în același timp. Gillan nu cântă, atacă.
Live, piesa devine mai dură, mai nervoasă, mai periculoasă. Exact cum trebuie.

2. Child in Time

Aici se face liniște. Apoi începe ascensiunea.
Versiunea de pe „Made in Japan” e mai tensionată decât cea de studio. Gillan forțează registrul acut până la limita suportabilului. Solo-ul lui Blackmore nu e doar tehnic, e narativ. Crește, se frânge, reia.
Momentul culminant nu e doar un vârf vocal, e un fel de catharsis colectiv. Dacă vrei dovada că Deep Purple nu era doar o trupă de riff-uri grele, aici o ai.

3. Smoke on the Water

Riff-ul care a făcut mai multe victime printre chitariștii începători decât orice altă piesă din istorie.
În varianta live, piesa respiră altfel. Tempo-ul e puțin mai relaxat, groove-ul mai dens. Interacțiunea dintre orgă și chitară e mai evidentă. Publicul japonez, disciplinat, aproape reverențios, adaugă un contrast fascinant cu brutalitatea sonoră.

4. The Mule

O piesă construită în jurul ritmului.
Paice transformă secțiunea de percuție într-un moment de virtuozitate pură, fără să cadă în exhibiționism gratuit. Bass-ul lui Glover e fundația stabilă, iar orga adaugă culoare.
E momentul în care înțelegi că Deep Purple nu e doar duelul Blackmore–Lord, ci o mașinărie completă. Nu degeaba prin „The Mule” Jan Pace intră în galeria marilor toboșari rock.

5. Strange Kind of Woman

Flirt muzical între voce și chitară.
Dialogul improvizat dintre Gillan și Blackmore e aproape teatral. Call and response în formă pură. Energia e jucăușă, dar controlată.
E piesa care arată că trupa se distrează. Și când ei se distrează, restul lumii doar încearcă să țină pasul.

6. Lazy

Un tur de forță.
Intro-ul de orgă al lui Jon Lord e o declarație de independență. Blues, jazz, rock, toate într-un amestec fluid. Blackmore intervine tăios, precis. Gillan intră târziu, ca un actor care știe că scena îi aparține.
Versiunea live e expansivă, aproape jam-session, dar niciodată haotică. Totul are sens intern.

7. Space Truckin’

Final apoteotic.
Pe disc, piesa ajunge la peste 19 minute. O explorare spațială reală, nu doar titlu SF. Secțiuni improvizate, experimente sonore, orgă distorsionată, chitară aproape psihedelică.
E momentul în care trupa pare să spună: putem merge oriunde. Și chiar merg.

Concluzie

„Made in Japan” nu e doar cel mai bun album live al lui Deep Purple. E unul dintre cele mai bune albume live din istoria rock-ului.