Paul Stănculescu: Pactul Opoziţiei cu strada şi salvarea României

Ocupaţi cu problemele de zi cu zi, uităm să ne punem o întrebare fundamentală: încotro se îndreaptă România? Iar această omisiune este de neiertat fie şi dintr-un motiv meschin: de răspunsul pe care îl aflăm depinde şi viitorul nostru, ca indivizi.

O abordare egoistă, în ton cu principiile de azi, în care nu mai contează decât bunăstarea individuală. Dar cum să o obţii cinstit – nimeni nu spune. Pentru că ne-am obişnuit să ascundem gunoiul sub covor şi guvernanţilor le este foarte greu acum, după atâţia ani, să iasă cu pieptul gol în faţa plutonului de execuţie numit poporul român, cel care are dreptul moral să condamne, şi să îşi recunoască incompetenţa, rea-voinţa sau pur şi simplu că nu se pot desprinde de mentalitatea clasică. De dragul privilegiilor, mint, iar noi ne prefacem că încă mai credem măcar o miime din ce spun.

Dacă Patria are probleme, este corect ca poporul să afle. Dar nu sub forma unui anunţ sec, că numărul de salariaţi din sectorul bugetar trebuie să ajungă, în următorii ani, la 900.000. Acum sunt aproape 1,3 milioane. 400.000 de români îşi vor pierde locurile de muncă şi aşa prost plătite, dar dătătoare de o iluzorie siguranţă. Ei se vor adăuga şomerilor, instituţionalizaţi sau nu, şi celor deja majoritare pentru care supravieţuirea a devenit o aventură, din cauza pauperizării excesive pe care a dictat-o cel ales sub sloganul: „Să trăiţi bine!”

Da, autonomia locală invocată de UDMR în interes propriu este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a regla mecanismele statului. În principiu, consiliile judeţene au preluat poliţie, şcoli, spitale. În realitate, ele sunt constrânse să funcţioneze pe o schemă predestinată, inventată în laboratoarele boc-băsesciene şi dictată de sus. Nu se merge pe criteriul performanţei, cel atât de des invocat de actualul preşedinte. Dacă ar fi aşa, judeţele controlate de UDMR ar fi vai de capul lor. Cel puţin în ceea ce priveşte sumele vărsate la bugetul de stat al României şi, implicit, a ceea ce ar trebui să li se repartizeze. Dar cu un mic şantaj de ieşire din coaliţie, problemele s-au rezolvat acolo. Iar în restul României, clientela de partid, cea care îl ajută pe Emil Boc să rămână în funcţie şi ne obligă să vedem specimene parlamentare spunând minciuni cu valoare de mari adevăruri – ea domină peisajul. Şi rezolvă problemele judeţelor mari consumatoare de bani.

Ce poate face opoziţia politică într-un asemenea moment? Ei bine, ea are obligaţia să se mişte, şi nu doar în cadrul instituţional. Capitalismul modern – muribund sau nu acum, asta este altă discuţie – s-a bazat pe prosperitate. Ca să nu ducă nimeni dorul unei societăţi aşa-zis comuniste, născută cu mari tare şi deci imperfectă. Dimpotrivă, ţelul era ca oamenii din blocul socialist să trăiască nostalgia unei vieţi normale, cel puţin cum se vedea ea din afară. Şi au trăit-o din plin.

Nostalgia, nu viaţa. Pentru că, ajunşi în „paradisul” unui sistem care, după căderea Zidului Berlinului şi a frământărilor care au urmat, a rămas fără duşmanul clasic, au descoperit că visele dulci pe care le ai când dormi în patul tău nu seamănă deloc cu realitatea imediată. În locul socialismului de operetă din preajma anului 1989, în România a înflorit un sistem putred şi corupt. Dar „capitalist”. Acum, după 21 de ani, se văd roadele acelor malformaţii.

Unul dintre efecte este Traian Băsescu. Trăit în Occident ca reprezentant al unei firme româneşti, actualul lider de la Cotroceni a dovedit pe viu de ce a fost incapabil regimul Ceauşescu să depăşească marea sa criză din anii 1980. Cadrele recrutate pentru funcţii de conducere interne, dar şi pentru a reprezenta România pe plan extern începuseră să aibă alte caracteristici. În primul rând, să se detaşeze fundamental de conceptul de Patrie şi să se ataşeze de cel, mult mai palpabil, de prosperitate individuală. Eşaloanele doi şi trei din securitate şi partid au fost cele care au preluat puterea. Ele conduc şi acum, după acelaşi sistem.

Vorbele goale, raportările false, minciunile spuse cu o convingere dezarmantă – toate erau deja la modă când se pretindea că s-au obţinut producţii record la hectar, dar au înflorit mai abitir după Revoluţie, culminând cu epoca actualului regim. Dar rapacitatea, factorul predominant al acestor specimene, i-a împins pe urmaşii acelor comunişti vopsiţi pe un drum care, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi al pierzaniei. Cu o nonşalanţă demnă de o cauză mai bună, noii ciocoi de sorginte deviaţionist-comunistă mint, şi mint, şi mint… Şi, ceea ce este mai grav, ei se multiplică. După acelaşi tipar. Cu aceleaşi ţeluri.

Ei bine, ce-i de făcut? Iată o întrebare logică într-o lume nebună, la care ni se refuză însă un răspuns ferm. Chiar şi cei mai vajnici opozanţi ai regimului Băsescu se tem. Frica este adevăratul conducător al României, iar noi – slugile sale prea-plecate. Dar până unde pot merge lucrurile aşa? Şi cine le poate îndrepta? Sindicate reale nu mai sunt. Ca să îşi apere privilegiile – în majoritatea covârşitoare a cazurilor câştigate politic -, patronii au impus ca, dacă vrea cineva un job, să nu evoce vreodată sindicatele. Iar cine a rămas în sistemul de stat tremură să nu se numere printre cei peste 30% care vor fi concediaţi.

Există însă partide de opoziţie. Iar unirea lor într-un front comun este doar un prim pas spre salvarea Patriei. Din păcate, ele sunt cele care trebuie să îşi asume explicit rolul de factor coagulant al maselor. Ele trebuie să conştientizeze că actuala semi-dictatură nu poate fi dată jos aşa, cât ai bate din palme. Băsescienii vor rezista atacurilor normale: parlamentari şantajabili se găsesc destui, pentru a reface o majoritate obedientă, subscrisă interesului personal.

Adevăratul tabu care trebuie să fie spart este cel al îndemnării poporului să îşi apere drepturile. Chiar şi în stradă. Dar organizat, ca o forţă uriaşă, aşa cum şi este. Demonstraţiile pe care se tem să le organizeze social-democraţii şi liberalii au fost adevăraţii câini de pază ai democraţiei în anii 1990. Iar obligaţia morală a celor două forţe, de stânga şi de dreapta, care au contribuit pe parcursul celor două decenii la mocirla morală în care ne aflăm este să revitalizeze românii. Să îi facă să îşi recapete puterea de a decide. Chiar cu riscul ca mâine să îi aibă împotrivă.

Fără o întoarcere la popor, credibilitatea Opoziţiei este nulă. Mai mult decât atât, uitând să se mai uite în oglindă cât sunt de frumuşei sau la interesele de afaceri ale susţinătorilor partidelor lor, liderii din coaliţia anti-Băsescu trebuie să facă un adevărat parteneriat cu românii, dar şi cu România. Să fie convinşi şi oamenii de rând că nu sar din lac în puţ. Vor trebui să ofere însă garanţii că urmăresc cu adevărat interesul naţional. Că nu vor mai sfida nici cetăţenii ţării, nici UE, Rusia sau China, cum face actuala putere. Că vor renunţa la vechile apucături de a-şi promova acoliţii în detrimentul celor care merită. În sfârşit,.că ei înşişi vor chema Uniunea Europeană să fie garantul democraţiei în România strâmbată de Băsescu.

Este un gest riscant? Evident. Dar niciodată, nimeni nu a ieşit din prioadele negre ale istoriei fără acte de bravură. Noi, românii, de multă vreme am încetat să mai avem eroi printre conducători. Este cazul să ne recăpătăm dreptul de a fi dirijaţi de cei care sunt capabili de gesturi mari, nu doar de vorbe goale. Dacă politicienii nu pot, strada trebuie să decidă căderea ciumei portocalii. Democratic, fără violenţă, dar ferm. Iar cei care sunt cu adevărat patrioţi sunt nevoiţi să îşi asume acest lucru.

sursa: Pagina Politică, http://www.paginapolitica.ro/editorialul-de-joi.html