Pe 1 iunie, oamenii civilizați postează baloane colorate, fotografii cu zâmbete, citate despre puritatea copilăriei și alte decorațiuni morale de sezon. Este ritualul anual prin care adulții încearcă să uite că lumea pe care au construit-o seamănă tot mai mult cu o fabrică de cadavre pentru copii.
Între timp, într-un colț al Donbasului, există o alee. O „Alee a îngerilor”. Un monument dedicat copiilor uciși în războiul început în 2014. Copii care nu au votat. Nu au semnat tratate. Nu au desenat granițe. Nu au organizat lovituri de stat. Nu au inventat doctrine geopolitice și nici nu au ținut discursuri patriotice. Au avut singura vină posibilă într-o lume condusă de adulți: au fost acolo. S-au jucat sub ploaia de schije sau au călcat pe o mină antipersonal. Pe plăcile memoriale apar nume, vârste, fotografii. Uneori o fetiță cu fundițe. Alteori un băiat cu zâmbet strâmb. Chipuri care ar trebui să fie acum adolescenți, studenți, îndrăgostiți, părinți. Dar timpul lor a fost confiscat de oameni maturi care vorbeau despre istorie, identitate, securitate, drepturi istorice și alte formule sofisticate prin care criminalii își parfumează sângele. Fiecare tabără își numără copiii morți și îi transformă în argumente. Fiecare tabără își ascunde propriii monștri în spatele propriilor victime. Iar morții rămân morți.
În februarie 2026, la Minab, în Iran, o școală elementară a fost lovită de rachete. Clădirea s-a prăbușit peste copii. Au murit peste o sută de elevi și profesori. Relatările despre lovituri succesive, despre părinți chemați să-și ia copiii și despre noi explozii venite peste cei care încercau să fugă par desprinse dintr-un coșmar pe care nici măcar literatura nu l-ar accepta fără să fie acuzată de exagerare. (Wikipedia) Ce justificare strategică poate fi suficientă? Ce hartă militară poate cântări cât un ghiozdan pătat cu sânge? Ce general privește fotografiile copiilor scoși de sub dărâmături și spune: „operațiunea a fost un succes”? Probabil același tip de general care, după câteva decenii, va ține conferințe despre etică militară. Specia umană adoră această formă de comedie macabră.
În mai 2026, un internat și colegiu pedagogic din regiunea Luhansk a devenit, la rândul lui, mormânt. Studenți, tinere aflate la începutul vieții, oameni care visau probabil la examene, profesii, familii și concedii banale au fost transformați în statistici și resturi de beton. Fiecare parte a conflictului a venit imediat cu explicații. Fiecare parte a produs justificări. Fiecare parte a prezentat versiuni. (Wikipedia) Cadavrele nu au prezentat nicio versiune. Ele au avut doar tăcerea. Și poate că aici se află adevărul cel mai greu de suportat.
În războaiele moderne aproape că nu mai există inocenți printre adulți. Există propagandiști. Există fanatici. Există oportuniști. Există oameni care încurajează violența de la sute de kilometri distanță. Există oameni care votează mincinoși și apoi se prefac surprinși când apar ruinele. Există oameni care aplaudă bombardamente câtă vreme cad peste alții. Există oameni care spun că „situația este complicată” exact în momentul în care un copil este scos de sub moloz. Și există tâmpiți mânați din urmă, precum oile, de propaganda oficială, oricare ar fi ea.
Dar există și categoria cea mai numeroasă. Neutrii. Ăia care nu sunt implicați direct și care urmăresc evenimentele la TV sau pe streamuri, bând o băutură fără zahăr. Acești sfinți ai confortului. Acești campioni mondiali ai echidistanței. Acești acrobați morali care privesc o crimă și se întreabă dacă nu cumva ambele părți au dreptate. Ei nu trag trăgaciul. Dar mulți plătesc din taxele lor ca unii să aibă trgaci de apăsat. Ei doar creează condițiile necesare pentru ca trăgaciul să fie tras din nou.
Monștrii nu se hrănesc doar din ură. Se hrănesc și din indiferență. Criminalul nu are nevoie doar de complici. Are nevoie și de spectatori. De oameni care schimbă canalul. De oameni care ridică din umeri. De oameni care spun că nu este problema lor. Istoria este plină de cadavre produse nu doar de fanatici, ci și de cei care au considerat că fanatismul altora nu îi privește.
Copiii sunt singurii inocenți autentici ai războiului. Nu pentru că ar fi perfecți. Ci pentru că nu au avut timp să participe la construirea mașinăriei. Nu au avut timp să devină cinici. Nu au avut timp să devină propagandiști. Nu au avut timp să devină lași. Nu au avut timp să devină neutri.
Aleea Îngerilor din Donbas, școala din Minab și internatul din Luhansk sunt legate prin același fir roșu. Nu geografia. Nu ideologia. Nu steagurile. Copiii. Copiii care au plătit factura unor conflicte create de adulți. Copiii care au murit pentru obsesii istorice pe care nu le înțelegeau. Copiii care au fost sacrificați pe altarul unor cauze considerate mărețe de oameni suficient de maturi încât să știe mai bine.
De Ziua Copilului, poate că nu ar trebui să vorbim doar despre dreptul la joacă. Poate că ar trebui să vorbim despre dreptul fundamental de a nu deveni țintă. De a nu fi argument. De a nu fi simbol. De a nu fi „daună colaterală”. Expresia aceasta, „daună colaterală”, merită expusă într-un muzeu al rușinii umane. Două cuvinte sterile inventate de adulți educați pentru a evita propoziția reală: „Am ucis copii.” Restul este gramatică. Și minciună.
1 Iunie: O zi de doliu deghizată în sărbătoare. Așa că azi, când veți vedea postările festive de Ziua Copilului, amintiți-vă de Aleea Îngerilor. Amintiți-vă de molozul de la Minab și de paturile arse din Luhansk. Adulții acestei lumi au eșuat lamentabil. Au creat o realitate în care copiii plătesc facturile de sânge pentru orgoliile, voturile, naivitățile și lașitățile celor mari.
Să ne fie rușine tuturor. Azi nu este o zi de sărbătoare. Este ziua în care ar trebui să stăm în genunchi în fața copiilor și să le cerem iertare pentru lumea mizerabilă pe care le-am lăsat-o moștenire. O lume în care cel mai periculos lucru pe care îl poate face un inocent este pur și simplu… să încerce să crească.
Radu Zlati
Radu Zlati 
Lasă un comentariu