I
Porți deschise înspre nisipuri, porți deschise înspre exil,
Cheile la oamenii farului, și astrul tras pe roată pe piatra pragului:
Gazda mea, lasă-mi locuința ta de sticlă în nisipuri…
Vara de gips își ascute vârful lăncilor în rănile noastre,
Aleg un loc flagrant și nul ca osuarul anotimpurilor,
și, pe toate țărmurile acestei lumi, spiritul zeului fumegând își pără¬sește așternutul de amianta.
Spasmele fulgerului sunt spre încântarea Prinților în Taurida.
V
«…Cum cel ce se dezbracă la vederea mării, cum cel ce s-a sculat spre a cinsti prima briza de uscat
(şi te uită, fruntea sub cască i s-a lărgit),
Cu mâinile mai goale ca-n ora când m-am născut, cu buza mai liberă
şi urechea la coralii aceştia unde zace plângerea altor vremi,
Iată-mă redat ţărmului meu natal… Nu e istorie decât a sufletului, nu e fericire decât a sufletului.
Cu achena şi anofelul, cu paiul şi cu nisipul, cu lucrurile plăpânde între toate
ori zadarnice, cu simplul lucru dat, lucrul simplu de sub priviri,
simplu fapt de a fi aici, în scurgerea zilei…
Pe schelete de păsări pitice se depărtează copilăria acestei zile,
în veşminte de insula, şi încă mai uşoară decât copilăria pe oasele-i subţiri de pescăruş,
de rândunică de mare,
briza desfată apele fete în veşminte de solzi pentru insule….
O, pulberi, o, răşini! elitră purpurie a destinului într-o mare pironire a ochiului!
şi-n arena fără sânge, exilul şi cheile-i pure, ziua traversată de un os verde ca un peste al insulelor…
Amiază cânta, o, tristeţe!… şi minunea e anunţată prin acest ţipat:
o, minune! şi nu e destul să razi sub lacrimi…
Dar ce-i asta, oh!, ce vorbeşte din orice lucru şi deodată a încetat?»
ştiu. Am văzut. Nimeni nu recunoaşte! – şi ziua se-ngroaşă ca un lapte.
Plictisul îşi caută umbră în regatele din Arsace; şi tristeţea rătăcitoare îşi poartă gustul de laptele cucului prin lume,
locul unde sunt păsările de pradă cade-n stranii părăginiri…
Îi placă înţeleptului să pândească naşterea schismelor!…
Cerul e un Sahel unde merge azaleea în căutare de sări fosile.
Nu doar un veac se întunecă la căderile istoriei.
şi soarele îşi îngroapă frumoşii lui sesterţi în nisipuri, la creşterea umbrelor unde se coc sentinţele de furtună.
O, forturi închise sub apă verde! o iarbă ilustra sub mari ne mai spună de exil… şi Poetul devine bănuitor
Printre aceste foi de calcar, şi flori de-abis, mari pe socluri: dantelă cu masca morţii…
Traducere Aurel Rău
Am citit pentru prima oară SJ Perse prin anul IIbis de facultate. Am dat de el printr-o lovitură cu manta: o colecție masivă de poezie străină culeasă de către un scriitor/poet… să zicem mediocru: AE Baconski (tatăl lui Baconski, dacă știți ipochimenul). Mediocu dacă facem o medie a creației lui, cu rădăcini în proletcultismul anilor 50 și vârful în ciudata, luxurianta, fascinanta „Corabia lui Sebastian” – poate ar fi ajuns un poet mare, dar l-a luat Domnul la el, în cutremurul din 77.
Acolo am dat de versurile lui Perse, și oarecum m-au prins. După aceea l-am căutat și am găsit câteva ediții foarte speciale ale versurilor lui. Le-am citit la bibliotecă. Apoi le-am căutat, le-am cumpărat; le-am dăruit la sfârșitul facultății, unei fete frumoase de care nu eram îndrăgostit. Acum, că sunt mai aproape de Sfârșit decât de Început, îmi aduc aminte cu nostalgie de zilele petrecute la Biblioteca Centrală Pedagogică, cu SJ Perse ca motiv de pauză între cărțile despre istoria Imperiului Bizantin (dinastia macedoneană și stratioții… cine știe, pricepe.)
Am făcut acum vreo lună curățenie și am aruncat (în sfârșit!) fișele de lectură unde îmi copiasem, între altele, și versuri de ale lui. Se va lăsa, mai repede sau mai târziu, tăcerea. Până atunci mă bucur că încă îmi mai pot aduce aminte.
Lasă un comentariu