174
Pierderea adevărului, asuprirea ticăloșiei dirijate, care se intitulează binele (răul, necorupt, plin de fantezie, e util) a deschis o rană în coapsa omului, pe care numai speranța marei depărtări neformulată (viul nesperat) o mai alină. Dacă absurdul domnește pe pământ, aleg absurdul, antistaticul, cel ce mă duce cât mai aproape de șansele patetice. Eu sunt omul malurilor povârnite – săpare și inflamație – neputând fi totdeauna omul torentului.
175
Poporul pajiștilor mă încântă. Frumusețea lui gingașă și lipsită de venin, mi-o recit într-una. Șoarecele de câmp, cârtița, întunecați copii pierduți în himera ierbii, șarpele orb, fiu al sticlei, greierul, imitator nătâng ca nimeni altul, lăcusta care își scutură cu zgomot și își numără rufele, fluturele care se preface că e beat și sâcâie florile cu sughițurile lui tăcute, furnicile cumințite de marea întindere verde, și, imediat deasupra, meteorii-rândunelele…
Pajiște, tu ești sertarul zilei.
176
De când cu sărutul în munte, timpul se călăuzește după vara aurie a mâinilor sale și iedera își schimbă direcția.
177
Copiii realizează superbul miracol de-a rămâne copii și de-a se vedea cu ochii noștri.
traducere: Gelu Naum
Nota mea: m-am întâlnit cu Renee Char prin clasa a XI-a, trimestrul întâi. După ce spaima de o corigență la franceză m-a făcut să renunț la box (chestie, de altfel, de doar de cîteva luni de zile), să îl cunosc pe Jean Anouilh (de musai, trebuia să vorovesc despre ”Ciocârlia” lui ca să iau cinciul salvator) și, astfel, să mi se facă o sete irepresibilă de literatura franceză.
Aia bună, nu doar cea polițistă și SF.
Așa că: două volume de poezie franceză contemporană (BPT, pentru cei care știu) și acolo… țop! Renee Char și alții încă. Fermecători. Diferiți între ei, dar tot fermecători.
Adevărat, mai târziu gusturile mi s-au mai schimbat. În poezie.
Am rămas prizonier în beletristică: Saint-Ex, Camus, Malraux. Ah… trecute vieți. Unde sunteți? Dar cu R Char tot îmi place să mă întâlnesc, din când în când. Așa încât, de ce nu?
Lasă un comentariu