Nouă liberalilor ne place să ne mândrim cu tradiția noastră, vorbim cu aplomb despre principii și valori liberale, le invocăm mereu, suntem adesea radicali și avem conștiința a ceea ce reprezentăm. Toate bune și frumoase, numai că, avem și un mare defect: de-a lungul ultimilor 20 de ani am fost, în multe rânduri, cei mai mari dușmani ai noștri, într-o tentație autodistructivă care a ușurat munca adversarilor politici; orgoliile și interesele interne, de multe ori îmbrăcate sub haina principialității, sau pur și simplu naivitatea și neînțelegerea imaginii de ansamblu ne-au făcut să pierdem puncte, să părem vulnerabili și lipsiți de unitate și să furnizăm singuri teme de atac competitorilor. Asta pentru că, din când în când, în cele mai nepotrivite momente, pe unii îi apucă false dileme etice și existențiale. Dar nu în raport cu adversarii politici, ci pe aceeași lungime de undă cu ei.
Tema lustrației și deconspirării foștilor informatori face și ea parte din această categorie. Nu-i suficient că aruncă Traian Băsescu o piatră în apă, se trezesc și unii, pasămite, liberali să sară după ea. Așa se face că, în loc să discutăm despre moțiune, despre lipsa de reacție a autorităților în raport cu declarațiile oficialilor maghiari și gestul de la Miercurea Ciuc, despre construcția politică pe care am gândit-o pentru a oferi o alternativă – mă refer la USL – noi am tot discutat despre frământările ontologice ale Adrianei Săftoiu și lecțiile de moralitate furnizate de Marius Oprea.
Cred că ceea ce ține de lustrație, de subiectul Voiculescu, de agitația acestor personaje trebuie închis aici și acum. Și am mai multe tipuri de argumente.
Dacă tot discutăm pe teren ideologic, conceptual și mai cum vreți, trebuie spus că am ajuns în situația de astăzi pentru că în România postcomunistă nu a existat la vremea potrivită o dezbatere despre „soarta” celor care au slujit regimul comunist. Simulacrul de condamnare a comunismului, făcută din motive propagandistice de Băsescu, nu se poate include la acest capitol. Pentru societățile proaspăt ieșite din comunism, existau două opțiuni vizavi de foștii servanți ai regimului dictatorial (explicate de Huntington și despre care se găsește o întreagă literatură): prosecute and punish (punerea sub acuzare și pedepsirea) sau forgive and forget (iertarea și uitarea). În România nu s-a întâmplat nici una nici alta. Nici nu s-a acționat pe calea justiției, nici nu s-a produs o reconciliere. Nu am avut nici măcar o dezbatere adevărată. Iar pentru a fi eficientă, opțiunea pentru una din cele două variante trebuia să se producă imediat după căderea comunismului. Fie pentru a împiedica accesul foștilor activiști, securiști etc. în noua structură de putere. Fie pentru a închide în mod consensual un subiect delicat. Ocaziile favorabile de la începutul anilor 90 s-au pierdut și nici după alternanța la putere din 1996 nu s-au produs clarificări semnificative.
La 20 de ani după, toată această poveste nu mai are nicio legătură cu trecutul. Ci doar cu prezentul, cu bătălia politică de azi, cu alimentarea unor sensibilități și frici paradoxale, rămase în mentalul colectiv, în favoarea unui personaj politic cu nimic mai moral decât foștii informatori. Mă refer la Traian Băsescu, el însuși slujitor al regimului comunist.
Din punct de vedere etic, mărturisesc că mă sperie oamenii care au certitudini morale. Care știu ce e bine și ce e rău pentru alții, care dau verdicte, ca un fel de justițiari și, pe deasupra, o fac cu înverșunare. Nimeni nu l-a desemnat pe Marius Oprea drept instanță morală a PNL. Iar ieșirile lui, în care folosește tot felul de epitete jignitoare, sunt în flagrant contrast cu pretenția de intelectual. Tema lustrației este una, după mine, delicată, cu multe nuanțe de gri, nu doar de alb și negru. Mă întreb cum ar fi reacționat cei care astăzi sunt atât de moraliști pe vremea fostului regim, dacă le-ar fi fost amenințate familiile, dacă le-ar fi fost condiționată cariera, dacă ar fi fost urmăriți și supuși la presiuni psihologice în schimbul colabărorii cu regimul. Poate ar fi devenit disidenți, ceea ce e mai greu de crezut, dat fiind că în România nici măcar nu a existat o opoziție reală împotriva regimului, ci doar câteva voci curajoase, dar singulare (precum Doina Cornea). Sau poate ar fi acceptat un compromis, fie el și formal sau lipsit de conținut cu autoritățile comuniste. Nu știm, dar n-ar strica să reflectăm mai mult înainte de a da sentințe morale și de a judeca la grămadă.
Și pentru că tot se fac paralele între „cazul Voiculescu” și „cazul Mona Musca”, după mine diferența vine din atitudinea post-factum. În cazul lui Dan Voiculescu știam la ce să ne așteptăm, știam cine este, cu rele și cu bune. Eu cred că în cazul Monei Musca vehemența reacțiilor contra a venit din dezamăgire, din discrepanța între ce a vrut să pară și ce s-a dovedit a fi, din impresia de ipocrizie pe care a lăsat-o. Pentru că nu poți fi campionul lustrației când știi că tu însuți ești lustrabil și al moralității când tu însuți ai scheleți prin dulap. Pe Mona Musca – despre care nu vreau să vorbesc neapărat și exclusiv depreciativ, pentru că am lucrat cu ea o perioadă, prin 2002, chiar dacă traseele noastre s-au despărțit – pe Mona Musca nu a pierdut-o cel mai tare faptul în sine că a colaborat cu Securitatea, ci mai ales teatrul de care l-a jucat, lipsa de autenticitate și reacția pe care a avut-o.
Revenind la prezent însă, din această dezbatere cel mai grav mi se pare aspectul politic. Adică ce pot să cred eu când văd că pozițiile lui Marius Oprea sunt pe aceiași lungime de undă cu ale gospodinei portocalii pe nume Sulfina Barbu? Sau că Adriana Săftoiu își împărtășește trăirile interioare vizavi de PNL Andreei Pora? În cel mai bun caz, pot suspecta o doză mare de prostie și inconștiență. În cel mai rău caz, pot suspecta rea-credință și acțiune deliberată. În ambele situații însă cel câștigat este Traian Băsescu. Și atunci nu pot să nu mă întreb. Chiar asta vrem? Să-i dăm muniție lui Băsescu? Chiar asta e miza acum?
sursa: Iulia Huiu
Radu Zlati 
Comentarii recente