Ghe. Stefanov: Pierderea increderii in educatie

In dezbaterile publice de la noi se vorbeste uneori despre pierderea increderii in educatie. Nu e limpede, insa, cine anume isi pierde sau si-a pierdut increderea in educatie. Societatea, in genere? Dar oare asa e? Pentru a raspunde ar fi nevoie de o cercetare sociologica. Unele lucruri poti fi totusi lamurite si in lipsa rezultatelor unei asemenea cercetari.

Increderea societatii in ansamblu in educatie ar conta, probabil, doar daca ar fi exprimata la vot, prin alegerea unui program de guvernare care sa cuprinda masuri economice pentru revigorarea invatamantului. Pe scurt, e vorba de mai multi bani dati pentru educatie. Iar aici nu e limpede cum stam.

Poate populatia chiar nu e dispusa sa cheltuiasca mai multi bani publici pentru educatie. Sau poate e dispusa, dar nu are ocazia, fiindca politicienii nu propun includ astfel de masuri in programele lor de guvernare. Iar asta fiindca ei nu cred ca propunerile de finantare mai substantiala a educatiei le-ar aduce voturi. Poate este vorba de un cerc vicios datorat unei probleme de imagine a educatiei romanesti.

Sa incercam, totusi, sa depasim suprafata chestiunii. Sunt cateva categorii de persoane care ne intereseaza in mod special, atunci cand vorbim despre increderea in educatie. Ii am in vedere, de pilda, pe cei care angajeaza absolventi de liceu si de facultate. Daca acestia nu ar avea deloc incredere in educatie, nu ar mai tine cont de diplomele si notele celor pe care-i angajeaza. Faptul ca tin cont si de alte lucruri, cum ar fi experienta practica si implicarea in diferite activitati extra-curriculare, lucruri de care nu se tinea cont in asa mare masura in trecut, ne arata, poate, ca angajatorii pun mai putin pret pe educatia formala in prezent. Tot asta ne arata, probabil, si investitiile tot mai mari in cursuri de pregatire pentru noii angajati, organizate in interiorul firmelor. E limpede, insa, ca evaluarile realizate de profesori in scoala sunt inca luate in serios la angajare.

Am putea vorbi si despre profesori. Si-au pierdut acestia increderea in educatie? Daca si-ar fi pierdut-o complet, probabil ca si-ar fi schimbat meseria. Ce rost are sa faci o munca pe care nu o consideri deloc utila? Poate ca mai putini absolventi de facultate se gandesc sa lucreze in invatamant in prezent, dar nu e sigur ca asta se datoreaza faptului ca ei cred ca educatia scolara e inutila sau ca nu se poate realiza in conditii bune. Dar in ce-i priveste pe profesori am putea vorbi si astfel: “important, pana la urma, e ca ei sa isi faca meseria cum trebuie, fie ca au incredere in educatie, fie ca nu au”.

Raspunsul previzibil este ca in masura in care exista o legatura intre felul in care iti privesti munca si cat de bine o faci, ar putea, totusi, sa conteze ca profesorii sa nu isi piarda prea mult increderea in educatie. Dar chiar si asa, impresia generala este ca in cazul profesorilor ceea ce e important e sa fie bine pregatiti si, poate, si platiti corespunzator, felul in care isi privesc ei insisi munca fiind pe un plan secundar.

Am mai putea vorbi si despre elevi si studenti. Ei sunt, in fond, cei care beneficiaza de educatie. Iar ceea ce se poate observa in cazul lor prezinta un interes special, dupa parerea mea. Cand spun “se poate observa” ma bazez, de fapt, pe propriile mele observatii si pe cele ale cunoscutilor cu care am discutat. Cand incep scoala, marea majoritate a copiilor par sa aiba incredere deplina in educatie. Nu se indoiesc ca lucrurile pe care le invata la scoala le folosesc la ceva. Pe parcusul scolii, insa, ceva se schimba pentru multi dintre elevi. Asa se intampla ca majoritatea liceenilor nu mai considera ca la scoala se petrece ceva important pentru ei. Pentru acestia, daca mersul la scoala nu ar fi un prilej de socializare, probabil ca ar fi, pur si simplu, o corvoada necesara, dar inutila.

Lipsa de incredere in educatie a celorlalte persoane (lasandu-i la o parte pe angajatori, profesori si elevi) ne intereseaza doar in masura in care acestea joaca rolul de parinti, sau atunci cand pun la indoiala competenta unor specialisti. In aceste cazuri pierderea increderii nu este atat de dramatica pe cat lasa uneori presa sa se inteleaga. Parintii continua sa-si incurajeze copiii sa mearga la scoala, liceu si facultate, iar daca nu o fac, sunt considerati “iresponsabili”. Continuam sa ne bazam pe specialisti, chiar daca uneori ii pretuim mai mult pe cei “educati in afara”. Sistemul functioneaza.

Nu vreau sa spun ca vreunul dintre cazurile de mai sus nu ar merita o discutie detaliata. Cazul cel mai serios mi se pare, insa, cel al pierderii increderii studentilor si elevilor in educatie. Noi, ceilalti, suntem deja prinsi intr-o retea complexa de norme si constrangeri sociale, care ne impun sa ne bazam pe educatie chiar si atunci cand ne scade increderea in ea.

Vorbind acum doar despre elevi si studenti, am mai putea sa ne intrebam: “In ce anume si-au pierdut, de fapt, increderea?”. Raspunsurile de genul “in educatie” sau “in scoala” sunt inca pline de ambiguitate.

Poate ar trebui sa ne uitam la ce anume cred elevii la inceputul scolii, dar nu si ceva mai tarziu. Chiar daca nu s-ar exprima asa, probabil le putem atribui elevilor din scoala primara opinia ca profesorii isi merita statutul de educatori, fiindca stiu o multime de lucruri si au ce sa te invete. In liceu, sau chiar in facultate, astfel de pareri sunt mult mai rare. Elevii mai mari si studentii ajung sa creada ca profesorii lor nu sunt mai inteligenti si nici macar mai informati decat ei. Dar mai important e ca nu mai cred ca ii pot invata ceva.

Poate ca orele li se par plicticoase. Poate li se pare ca sunt evaluati intr-un mod nedrept, sau partinitor, sau, pur si simplu, arbitrar. Poate ca disciplinele de studiu li se par neinteresante. Poate orele li se par prea incarcate, si poate chiar asa si este. Pierderea increderii in educatie poate avea toate aceste aspecte. Dar chiar daca s-ar schimba toate, ei ar putea continua sa creada ca nu le foloseste la nimic ceea ce invata la scoala.

Am avut in liceu si ore captivante, tinute de persoane carismatice. Notele ni se pareau tuturor corecte. Cu toate acestea, nu credeam ca mai avem ce sa invatam la scoala si nici macar la acele ore. Chiar daca participam cu placere, nu credeam ca lucrurile predate acolo imi vor folosi la ceva. De fapt, despre unele lucruri invatate atunci as spune si astazi ca nu cred ca imi vor folosi vreodata.

Daca a avea incredere in educatie inseamna ca ai incredere ca te vei alege la scoala cu ceva cu adevarat util pentru tine, cu ceva care sa aiba semnificatie si importanta pentru tot restul vietii tale, atunci poate ar trebui sa distingem increderea in educatie de interesul pentru ce se intampla la ore.

S-ar putea spune, desigur, ca pana la urma nu conteaza daca elevii si studentii au incredere ca invata ceva folositor la scoala. Daca reusesti sa le starnesti interesul, e suficient. Vor invata de amuzament lucruri despre care cred ca nu le folosesc si vor descoperi mai tarziu ca s-au inselat.

Si totusi, prin increderea elevilor si studentilor in educatie nu s-ar putea castiga ceva in plus? Sa luam un exemplu. Oricine isi poate inchipui, cu un mic efort de imaginatie, ca preda o disciplina la un liceu. Eu voi alege o disciplina care nu mi-a placut niciodata – istoria. Ce as face daca as dori sa o predau intr-un mod atragator? Poate as include in prezentari detalii hazlii din viata unor personaje istorice, imagini interesante, filme cu reconstituiri ale unor batalii, simulari pe calculator si asa mai departe. Pe de alta parte, daca as dori sa ii conving pe elevi ca merita sa invete istorie, as incerca sa le spun (si sa le arat) ca a invata istorie nu revine la a memora date, nume si istorisiri. Probabil le-as spune ca lucrul cel mai important pe care il pot invata la orele de istorie e sa priveasca lumea din jur cu ochii istoricului. Nu doar o tara poate avea o istorie. Istorie pot avea si o firma, o emisiune televizata sau o familie. Iar faptul ca privesti o firma, de pilda, si din perspectiva istorica, reusind sa distingi, intre diferitele intamplari din trecutul acesteia, momentele cruciale de cele lipsite de importanta, iti da o intelegere aparte.

“Si daca ei nu pun pret pe aceasta intelegere?”

Bineinteles ca pun, fiindca si ei cred ca poti cunoaste mai bine un om atunci cand ii cunosti trecutul. Felul de a vedea al istoricului nu le este complet strain.

“Si crezi ca ar fi suficient sa le spui asemenea lucruri?”

Probabil ca nu. A-ti insusi intr-un mod sistematic felul de a vedea al istoricului cere exercitiu. Dar exercitiile se pot intinde de la a lucra, individual sau impreuna, la o istorie a liceului, a unei reviste pentru adolescenti sau a unei firme care produce jocuri si pana la cerceta fundalul istoric al unui conflict militar din prezent. Important ar fi ca elevii sa vada, de fiecare data, ce castiga atunci cand se ocupa efectiv cu istoria, sub diferite forme.

“Si crezi ca asa le vei castiga increderea in educatie?”

Nu sunt sigur asupra rezultatului. Cred, insa, ca nu le putem cere elevilor si studentilor sa aiba incredere ca lucrurile pe care le invata le vor folosi mai tarziu, desi ei nu le vad utilitatea in prezent. Putem, desigur, sa incercam sa ii pacalim, facand orele amuzante, dar daca vrem sa realizam mai mult decat atat, atunci ar trebui sa ii invatam lucruri pe care le pot pune in aplicare de cand le invata, sau sa le aratam cum anume le-ar putea folosi imediat, macar in parte, ceea ce ii invatam. Nu avem garantia ca asa le-am putea recastiga increderea in educatie, dar e greu de vazut ce altceva am putea face.

As, mai adauga, in incheiere, un singur lucru. N-as vrea ca reflectiile mele asupra unei teme care mi se pare importanta, reflectii venite in primul rand dintr-o dorinta de clarificare, sa treaca drept o incercare de a le da lectii altora.

Ceea ce am sustinut a fost ca daca trecem dincolo de aspectul de suprafata al problemei – imaginea educatiei in societate – vom descoperi ca educatia insasi e afectata in primul rand de pierderea increderii elevilor mai mari si a studentilor in scoala. Iar aici nu e vorba despre faptul ca elevii si studentii se plictisesc, sau nu se distreaza suficient la ore, ci despre faptul ca ei nu mai cred ca au ce sa invete, fiindca utilitatea imediata a studiului dispare, din punctul lor de vedere, in liceu si in facultate, iar in lipsa acesteia nu sunt dispusi sa le acorde institutiilor respective si profesorilor incredere pe credit.

Nu mi-am propus sa raspund la intrebarea “Ce anume ar trebui schimbat efectiv, in predarea diferitelor discipline, astfel incat elevii si studentii sa fie convinsi ca invata ceva folositor pentru ei?”. Exemplul predarii istoriei a fost unul fictional, iar rolul sau era de face mai usor de inteles ceea ce vreau sa spun, nu de a oferi o reteta a succesului educational. S-ar putea ca schimbarile respective sa presupuna o cooperare intre specialisti in educatie, profesori bine instruiti si parinti responsabili. Sper ca ma incadrez in ultimele doua categorii, dar nu imi fac iluzia ca as face parte si din cea dintai.

sursa: Contributors.ro