Despre povestea de la București, inlcusiv implicațiile ei din punct de vedere democratic, se va scrie probabil mult în următoarea perioadă. Derularea însă a câtorva evenimente – de la anunțatul referendumului la preluarea temei de către Udrea și votul final în consiliu – m-a făcut să mă gândesc asupra unui subiect de strategie și tactică politică, respectiv erorile fatale care se pot face.
Intenționez să scriu o serie de postări despre ceea ce eu consider a fi tiparul greșelilor de strategie și tactică, pe care le-am constatat de-a lungul timpului în politica românească. Rațiunea e în primul rând una de utilitate, anume de a învăța din ele și de a nu le mai repeta pe viitor.
Dintre toate, cea mai gravă, deși ar fi cea mai ușor de evitat, mi se pare subestimarea adversarului. Să te duci la luptă crezând că e gata câștigată și că oponentul este dinainte învins. Sigur, această subapreciere a competitorului merge mână-n mână cu supraestimarea proprie.
În primul rând, o bătălie politică nu se dă într-un mediu „aseptic”. Jucătorii nu operează în condiții egale, cu instrumente egale și uneori nici cu reguli egale. S-ar putea ca unii dintre jucători să fie chiar cei care fac regulile. Spre exemplu, una este să pornești un război fiind la putere și alta în opoziție. Este foarte important să-ți cunoști adversarul la fel de bine ca pe tine însuți, să știi cu ce arme luptă și de pe ce poziție pleci în raport cu el. Altfel riști să fi prins cu garda jos. Iar când vezi că stai mai prost și la capitolul arme și la numărul de soldați, cauți un alt tip de avantaj strategic. În niciun caz nu te arunci cu capul înainte și în câmp deschis, sperând că adversarul va ceda de la sine. Ca să nu mai spunem că oricând te poți trezi cu lovituri sub centură.
În al doilea rând, justețea unei cauze nu asigură victoria. Nu este suficient să ai dreptate ca să câștigi o bătălie politică. Ba istoria recentă ne arată că, de multe ori, cauzele corecte și principiile s-au plecat în fața populismului, manipulării, lipsei de informație, etc. Ne place sau nu, ăsta este publicul căruia ne adresăm, cu limitele lui de cultură democratică, de înțelegere a fenomenului politic, cu gradul lui de alienare, justificat de altfel, cu percepțiile lui subiective și cu mentalul său colectiv impregnat de trecut. Este deci important nu doar să te bați pentru lucrurile în care crezi, ci și cum anume. Dacă o faci cu inteligență sau pripit, dacă o faci analizând scenarii și anticipând consecințe sau ignorându-le.
Aici intervine o chestiune de responsabilitate. Atunci când este vorba de alegeri individuale, care se răsfrâng doar asupra propriei persoane, nu e o problemă. Dar lucrurile se schimbă când e vorba de acțiuni și bătălii politice riscante, care afectează un număr mare de indivizi, o organizație, un partid sau un proiect politic. Mulți văd doar ce vor să vadă, pierzând din vedere contextul mai larg și urmările de ansamblu.
În fine, supraestimarea propriei poziții vine dintr-un soi de „infatuare fatală”, care îi împiedică pe oamenii politici uneori (sau pe cei care se vor a fi strategii din spatele lor) să-și vadă limitele și forța reală. Sau, pe românește spus, care îi determină să se creadă mai mult decât sunt.
Toate astea la un loc dau ingredientele perfecte ale unei erori capitale.
sursa: IuliaHuiu
Radu Zlati 
Comentarii recente