Astăzi guvernul își angajează răspunderea în fața Parlamentului pentru a 12-a oară în actuala legislatură. De data aceasta, în premieră, pentru a „soluționa” într-o manieră arbitrară conflictul cu puterea judecătorească, putere care a dat câștig de cauză prin numeroase sentințe profesorilor. Practic, niciuna dintre reglementările importante – că vorbim de Legea Salarizării, de Legea Educației, de Codul Muncii și acum de Codul Dialogului Social – nu a trecut prin dezbatere parlamentară. Ce rost mai are legislativul în noua „ecuație constituțională” instituită de regimul Băsescu-Boc – rămâne sub semnul întrebării.
După completarea Curții Constituționale pe principiul „votăm până iese cine trebuie”, tendința de arbitrar a executivului s-a accentuat de la o lună la alta. Mai întâi a fost validarea UNPR-ului, ca forță politică parlamentară, ceea ce nu se întâmplase în ultimii 20 de ani cu nicio dizidență politică. Apoi brutalitatea cu care a fost impus președintele Radioului public, apoi șirul nesfârșit de asumări pe orice proiect de lege important, care risca să iasă din Parlament într-o formă modificată în raport cu dorințele guvernului. Nu mai vorbim de număratul voturilor de către doamna Anastase.
Și când nu are majoritate, PD-ul a găsit o soluție: pleacă pur și simplu din sală. De vreo 7 săptămâni senatorii pediști se retrag discret lăsând plenul Senatului în lipsă de cvorum atunci când e vorba de alegerea celor doi reprezentanți ai societății civile în Consiliul Superior al Magistraturii. Ce mai contează că activitatea CSM se află în stare de ilegalitate de la începutul anului? Că orice magistrat care devine subiectul unei decizii a CSM poate să obțină câștig de cauză în instanță pe acest temei. Ce mai contează Mecanismul de Cooperare și Verificare în domeniul justiției, care privește și activitatea CSM, mecanism de care atât domnul Băsescu, cât și prepușii săi făceau atâta caz la începutul anului? A contat doar faptul că CSM-ul nu ieșise în componența dezirabilă pentru actuala putere și ca atare el va fi completat și funcțional abia când vor exista garanții că toți cei de acolo execută fidel ordinele Controcenilor. Acest tip de „viol” instituțional este girat cu servilism de Curtea Constituțională a României, despre al cărei președinte aflăm că are un frate recompensat cu vămuirea șpăgilor din inspecția cazanelor și centralelor termice.
După același principiu „facem ce vor mușchii noștri” se prefigurează și modificarea, probabil tot prin asumarea răspunderii, a legislației electorale, pentru a salva PD-ul de la un previzibil scor dezastruos. Alegerea primarilor dintr-un singur tur, coborârea pragului electoral și votul prin corespondență sunt elemente gândite de strategii PD-iști pentru a distorsiona voința populară. S-a mai inventat și o tactică nouă: acolo unde nu sunt candidați și pedeii nu pot câștiga – am în vedere alegeri parțiale – nu mai organizăm scrutine, sub pretextul că nu sunt bani. De vreo săptămână discutăm în acest registru halucinant tema Primăriei Băii Mari.
Unde sunt candidați și șanse de a câștiga se reinventează fie „doctrina bâtei”, ca pe vremea legionarilor, precum în județul Tulcea, fie strategia camioanelor cu piatră ca în județul Constanța, fie „teoria frigiderului” ca în Prahova.
Configurația acestui tablou ne arată, din păcate, o putere capabilă să facă orice pentru a câștiga alegerile. De la modificări legislative și instituționale, la fraudă și investiții masive de bani. Și eu împărtășesc părerea unor analiști că suntem într-o altă etapă în ce privește evoluția sistemului democratic din România. Desigur, orice formațiune aflată la guvernare a recurs, în perioade electorale, la diverse mijloace de a-și maximiza scorul și minimiza erodarea. Dar erau mijloace „light”, care priveau de regulă planificări de cheltuieli sau alocări bugetare, în cel mai rău caz mici modificări ale legislației electorale, precum chestiunea cu decuparea colegiilor. Au existat întotdeauna limite, să le spunem ale bunului-simț democratic, care n-au fost încălcate. După cum și transferul de putere s-a făcut întotdeauna în mod pașnic. De data aceasta însă, ne aflăm în fața unui sistem care își propune, cu orice preț și cu orice mijloace, perpetuarea la putere. Fără să-și autoimpună niciun fel de limită, pe fondul unei atitudini pasive a populației, dar și a mediilor externe, interesate mai degrabă de consecințele multiplelor crize și mai puțin de respectarea standardelor democratice într-o țară membră UE.
Opoziția se află așadar într-o situație cu totul nouă. Care impune poate mijloace mai radicale de luptă politică. Ea, opoziția, a acționat în paradigma democratică, cu instrumentele care derivă din aceasta. În timp ce puterea nu mai joacă după aceleași reguli. Poate este de luat în calcul o acțiune de boicot parlamentar care să atragă atenția și Uniunii Europene și, de ce nu, într-o perspectivă mai lungă, părăsirea Parlamentului de către partidele din USL. Că tot nu contează că sunt acolo…
sursa: Dan Mihalache
Radu Zlati 
Comentarii recente