Citeam zilele trecute un articol despre “ co-sleeping”, adica mai pe romaneste spus “dormitul in pat cu parintii”, in care , pe langa argumente stiintifice solide pro ( SIDS – sudden infant death syndrome) exista si o parere contra , exprimata poate nu foarte convingator din punct de vedere literar.
Am fost curioasa sa citesc si comentariile ce acompaniaza de regula aceste articole si , precum ma asteptam, parerea contra a declansat o furie generala. Printre cele mai stupide comentarii se regasea ceva de genul “ Pai, pana si primatele dorm cu puii lor”.
Pe moment am fost tentata sa raspund cu un cometariu acid si scurt, (“Am evoluat”) dar mi-am dat seama ca mi-as bate gura de pomana ( sau ‘ tastatura degeaba”). Ma gandesc insa si la varianta nefericita , in care respectiva mamica traia in fapt in padure, intr-o vizuina de 1 camera, fara caldura iar puiul putea fi cu usurinta atacat de alti pradatori. Intr-adevar in aceasta situatie, pot sa ma declar si eu o adepta a “co-sleeping”.
Sunt deseori fascinata de “ ce mai descopera cercetatorii britanici’ si nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca exista o corelatie intre “pasiunea de a citi” si “numarul de carti pe care il ai in casa’. Slava domnului, ca exista un grup de oameni care au ajuns la o concluzie aproape dumnezeiasca :”Exista”. Bineinteles ca astept cu interes sa-mi spuna si mie daca este o corelatie directa sau inversa.
Ei, bine, lasand la o parte faptul ca “ descoperirile psihologice ale cercetatorilor britanici” ar putea substitui cu succes rubrica “Bancul zilei”, ele fiind deopotriva hilare si inofensive, am inceput sa remarc insa ca mai exista o serie de ‘ descoperiri americane” care influenteaza treptat societatea romaneasca.
O sa va intrebati probabil , cum am sarit asa de la descoperirile britanicilor la cele ale americanilor, si oare ce au in comun cele doua. Pai sincera sa fiu, in afara de limba engleza.. mai nimic.
In ultimii ani, asist buimacita la o invazie de termeni si stiluri de viata “americane’: co-sleeping’, “emotional intelligence’, “ super-nanny”, “quality time”, “communication skills “, “ADHD”, “ fast traking kids”, ‘ educational programs’, ‘FB, B, S, I”, ‘ science projects in schools”, ‘facebook/twitter/wikipedia/internet”, “McDonald’s’, ‘Coca-cola”, “Halloween party”, “Valentine’s day’,” afterschool”…etc
Si stau sa ma intreb, cum de, cu toate “ delicatesele acestea cultural-educationale” am ajuns sa avem o generatie de copii care sufera de anxietate, depresie, fobie de scoala, diverse tipuri de dependenta, fara reflexe sociale, obezitate, iresponsabilitate, lene, plictiseala, incultura .. si lista poate continua.
Nu vreau nicidecum sa afirm ca statistica arata asta. Nu toti copii din generatia de azi sunt asa, dar cred ca tindem spre o astfel de societate.
Modelul educational permisiv, ‘loving and caring” , democratic as putea spune, este ceva complet opus modelului ‘autoritar” cu care am fost obisnuiti.
Este complet gresit si poti fi acuzat de rele tratamente daca lasi un copil sa planga . Indiferent de motiv. Copilul model “american” trebuie crescut intr-o atmosfera calda, permisiva, in care sa i se acorde toata atentia si sa nu fie frustrat de nimic.
Acest lucru se traduce prin desfiintarea autoritatii paterne si stabilirea unei noi ierarhii familiale. Copilul devine centru si stapan absolut.
In practica asistam in primul rand la extinderea perioadei de “co-sleeping’ pana aproape de 9 – 10 ani.
Regulile de baza care se doresc a fi introiectate in supraeul copilului, care va deveni la un moment dat constiinta sa morala, nu se mai regasesc niciunde.
Pedepsele, nu mai pot fi aplicate , deoarece din frageda pruncie , copilul stie ca poate suna oricand la ‘112” sa reclame un parinte potential abuziv fiindca i-a dat o palma.
Si ajungem astfel la varsta de 3-4 ani , cand copilul lipsit de reguli, sensibil la frustrari isi incepe socializarea in gradinita.
Aici, incepe de timpuriu sistemul educational sa-si exercite influentele benefice in stimularea capacitatilor intelectuale. Jocurile cu plastilina, papusi, masinute, jocurile sociale, jocurile de rol sunt desuete si pierd in fata “initierii timpurii in calculatoare’, ‘ limbi straine intensiv”, etc.
Este uluitor cat de incantati sunt parintii in fata copilului care ‘stie deja’ sa porneasca calculatorul si sa se joace cu joy-stick-ul, cand el este inca in pampers si nu a ajuns sa dezvolte nici macar continenta sfincteriana.
Deja , in grupa mijlocie , avem teste prin care se evalueaza capacitatile grafo-motorii, coeficientul de inteligenta emotionala si capacitatile lingvistice deosebite.
In clasa I-a , orice copil stie deja sa scrie literele si cifrele, inainte sa inceapa sa faca bastonase. Sistemul educational americanizat de calificativele “FB, B,S, I” ( presupun ca acest lucru isi are originea in sistemul ‘A,B,C,D’) ofera toleranta si nu streseaza copilul din punct de vedere al performantei scolare.
Prin natura meseriei mele, cea de psiholog clinician, vad zilnic copii care afirmativ au note foarte bune ( “FB”,”B”) si care in clasa III-a, IV-a sunt analfabeti. Bineinteles ca este vorba de copii cu deficiente cognitive, dar oare iti trebuie 3 –4 ani sa realizezi ,ca si cadru didactic, ca ceva nu e in regula?
Imi aduc aminte de o problema delicata ridicata de invatatoarea fiicei mele la prima sedinta cu parintii, in clasa I-a , in care nu stia cum sa procedeze in cazul acelor copii care erau neascultatori, agresivi fizic si verbal. Stiam ca noile regulamente interzic ca invatatorul sa mai poata aplica pedepsele standard cu care noi am crescut ( “ pus la colt, tras de urechi, dat cu linia la palma) si am facut greseala de a intreba in plen de ce nu se poate scadea nota la purtare.
Nu stiu care a fost reactia mai puternica : a invatatoarei sau a parintilor , dar cert este ca a trebuit sa ma prefac ca inteleg ca aceasta metoda este invechita si ca are ca efect faptul ca streseaza copilul care in cele din urma ajunge sa nu mai fie deloc interesat de ce note are.
Am pus si urmatoarea intrebare atunci “De ce oare atunci mai exista nota la purtare?” . era retorica.
Oricum, daca te confrunti cu un copil, neatent la ore, obraznic, care nu poate sta locului si deranjeaza pe ceilalti, incapabil sa-si faca bastonasele, nu e nicidecum vina parintilor sau a invatatorului, caci am descoperit “ADHD”.
Tot in clasa I-a am aflat ca astazi “sportul poate fi periculos”, si prin urmare, copilul nu poate participa la ora de educatie fizica decat daca are un “aviz de la medicul de familie’. Eu stiam ca, cei scutiti duceau o scrisoare medicala, dar iarasi, lucrurile s-au schimbat. In fond, sportul la scoala este total nefolositor si de ce sa ne mai batem capul.
Orice parinte dornic sa petreaca “quality time” cu copilul sau va apela la un “afterschool”. Nu stiu cum se face ca nimeni nu a sesizat ca exista un conflict de interese in aceeasta situatie. Adica, un fel de dubla constrangere in ceea ce priveste performanta copilului si prestatia invatatorului. Si spun asta deoarece majoritatea parintilor aleg sau sunt fortati sa aleaga sa trimita copilul la un afterschool unde “presteaza servicii’ invatatorul.
In clasa II-a am inceput sa vad mijind mugurii “proiectelor de stiinta’. Fiica mea mi-a comunicat ca are de facut un “proiect” despre cai “ de pe internet”. Nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca enciclopediile despre animale sau alte carti nu erau “ conforme “ cu cerinta , dar au primit si instructiuni despre ‘copy&paste”.
Am tot incercat sa-mi dau seama cum oare este capabil un copil, care inca nu stie sa citeasca fluent, sa extraga ideile pricipale dintr-un text, sa faca o compunere ( vorbim de clasa II-a) sa indeplineasca o asemenea cerinta. Raspunsul e simplu: el nu poate , dar parintii da.
Nu imi aduc aminte cu placere nici de ‘Halloween party” , “Valentine’s day” sau de petrecerile organizate la scoala la care erau nelipsiti “animatorii’.
Stau si ma gandesc , cum oare reuseam noi sa ne descurcam ca si copii sa ne simtim bine la o petrecere? Privind copii generatiei de astazi la o astfel de petrecere , ai sentimentul ca imaginatia si reflexele sociale au pierit cu totul. Si oare, daca nu au invatat sa se joace pana la 7 ani, mai sunt capabili sa invete ceva , tinind cont ca aceste abilitati sunt la baza procesului de invatare in general? Dar nu trebuie sa ne sperie acest lucru, fiindca suntem pe cale sa reducem componenta sociala la una virtual-sociala caracterizata de abilitatea de a trimite sms-uri, update de profil ”facebook” , “chat”, jocuri virtuale. Si veti fi probabil surprinsi, ca orice copil cu retard mental usor, daca are la dispozitie instrumentele necesare (PC, telefon mobil) stie sa se descurce de minune .
La sfarsit, ma intreb daca nu ar fi mai simplu sa folosim principiul tertului exclus pentru a aprecia performantele ( OK/nonOK), sa facem afterschool-ul obligatoriu si scoala optionala, si statul sa fie obligat ca in loc de manuale scolare sa furnizeze un calculator cu abonament la internet. “Laptele si cornul’ pot fi inlocuite cu “McDonald’s + Coca Cola” si fiecare copil sa beneficieze de un curriculum adaptat personalizat. Ah, si pentru copii neastamparati sa existe un dozator de diazepam.
In psihoterapie exista o regula generala care spune ca orice ar spune clientul, terapeutul trebuie sa-l asigure ca ‘Totul este foarte bine”. Ma intreb daca educatia s-a transformat intr-o sedinta continua de psihoterapie?
Si daca raspunsul este afirmativ, nu-i nimic, la sfarsit , facem un “banchet” ( ghici termenul corect) pentru celebrarea copiilor “quite intelligent”.
‘in tara lui mura-n gura / totu-mi este pe masura..”
sursa: Contributors
Radu Zlati 
Comentarii recente