Iulia Huiu: Erori fatale în politică (II): frica și îndărătnicia

Iulia Huiu

Am început cu ceva vreme în urmă seria de postări despre erorile fatale care se pot face în politică, așa cum le văd eu. Prima a fost despre subestimarea adversarului, care merge în paralel cu supraestimarea propriei poziții. Erorile la care mă refer astăzi sunt extremele comportamentale pe terenul curajului și al capacității de a acționa la momentul potrivit. Frica și îndărătnicia. Sau altfel spus, să nu știi când să faci un pas înainte și să te bați sau când să faci un pas înapoi și să iei o pauză. 

Ambele sunt după mine fatale în politică, prima pentru că un om lipsit de curaj „se naște talent și moare speranță”, adică așteaptă la infinit momentul perfect care nu vine niciodată și inevitabil dezamăgește. Exemplu cel mai elocvent aici este, în opinia mea, Theodor Stolojan. Nu cred că există personaj politic care să fi ratat mai multe momente și care să fi abandonat de mai multe decât el: renunțarea la funcția de deputat în anul 2000 când putea deveni liderul opoziției, renunțarea la candidatura în alegerile prezidențiale în 2004, când putea deveni Președintele României, renunțarea la mandatul de premier în 2009. Iar a doua, îndărătnicia, este fatală pentru că poate încheia urât un parcurs politic altfel onorabil. Să le luăm pe rând.
Frica sau lipsa de curaj în politică indică o inapetență pentru risc, amânarea la nesfârșit a unor acțiuni sau luări de poziții mai ferme, până când „asterele se aliniază”. Rezultatul este atitudinea mereu șovăielnică, duplicitatea și până la urmă lașitatea. Sunt oameni politici care joacă după principiul „să nu se pună rău”, cu convingerea că a fi alunecos și a nu intra în dispute este calea spre succes. Și sunt alții pe care teama de eșec îi ține pe loc și-i împiedică să „joace”. Paradoxul este că, din dorința de a nu greși, de a nu supăra pe nimeni, de a nu-și periclita cumva șansele viitoare, aceștia se trezesc că au cam ratat toate ocaziile. Rând pe rând. Că până ieri era prea devreme, iar azi e deja prea târziu. Asemenea personaje pot să urce câteva trepte în ierarhia politică și poate că asta e suficient pentru ei. Dar nu fac niciodată politică la vârf, nu mișcă mecanisme, nu influențează major decizii, sunt cel mult rotițe care se mișcă inerțial într-un sistem sau pe care le învârt alții.
Nu există, după mine, om de stat sau personaj politic de prim rang care să nu fi intuit momentele importante și să nu fi acționat într-un fel. Că n-a acționat în interes public, că mai târziu s-a ales praful, că performanța ulterioară a fost dezamăgitoare, sunt lucruri care se pot discuta. Dar toți cei care au marcat într-un fel sau altul istoria politică au avut curaj și au acționat la momentul potrivit. N-au așteptat, n-au ezitat foarte mult, au dat bătălii politice. Și au avut tăria să ia decizii, bune, proaste, regretabile, contestabile, fericite sau nefericite, dar le-au luat. Ion Iliescu, Radu Câmpeanu, Corneliu Coposu, chiar Traian Băsescu. Se poate spune orice despre ei, dar că au fost lipisiți de curaj nu.
La polul celălalt se află ceea ce eu am numit „îndărătnicie.” Pe care nu o înțeleg aici ca tenacitate, perseverență sau rezistență, calități de altfel necesare unui om politic. Ci ca încăpățânare determinată de orgoliu, a omului care „ține cu dinții” de ceva. Sau care a pierdut și în loc să „ia o gură de aer”, să facă un pas în spate și să-și regândească strategia, continuă să judece ani de zile în aceeași paradigmă. Oameni care rămân blocați în trecut, în vreo epocă pe care doar ei și-o mai amintesc, în vreo bătălie care și-a consumat de mult consecințele.
Sunt oameni politici de la care în varii momente se aștepta retragerea sau demisia. Din motive juste sau nu, contează mai puțin. Că aveau dreptate sau nu, contează iarăși mai puțin. Doar că atinseseră un punct critic din care nu mai era cale de întoarcere. Și n-au intuit momentul, n-au făcut singuri pasul în spate. Pentru unii dintre ei eu personal am o anumită apreciere, dar din păcate asta e: Victor Ciorbea, Radu Vasile, Adrian Severin.
În istoria politică postdecembristă au fost oameni politici care s-au retras, s-au predat când trebuiau să lupte și alții care s-au agațăt cu disperare de o poziție ori nu și-au acceptat înfrângerea. A ceda prea devreme este o eroare la fel de mare ca și a nu ceda la timp. Dificultatea vine însă din altceva. Că nu vei afla decât mai târziu dacă ai greșit sau nu…
sursa: Iulia Huiu

Etichete:, , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: