Joi s-a lansat Raportul trimestrial privind inflația – care nu s-a soldat, cum v-ați fi așteptat, cu vreo concediere, restructurare sau reduceri de salarii în BNR. Probabil aceste măsuri vor fi luate după a șasea ratare consecutivă a țintei de inflație, asta dacă nu cumva, va fi luată, din contră, măsura creșterii salariilor sau a premierii celor care au avut grija ca România să fie campioana Europei la inflație. În România este normal să se întâmple.
În schimb, Guvernatorul Mugur Isărescu a vorbit deschis despre cei care critică politica BNR, mai precis despre cei care susțin că tipărirea de bani este cauza inflației ridicate. Domnia sa a spus:
Teza asta cantitativa, ca daca sunt bani multi pe piata cresc preturile prinde bine la public. Nu acolo este cauza inflatiei din Romania. Ba mai mult ar da impresia ca Romania ar avea nevoie de o inasprire a politicii monetare.
O asemenea abordare cantitativa este depasita in teoria economica de cel putin o suta si ceva de ani.
Cum am citit aceste declarații am dat fuga să văd dacă au trecut “o sută și ceva de ani” de când economiștii au susținut legătura decisivă dintre masa monetară și inflație. Că poate îmi joacă memoria feste și nu mai știu ce am citit sau când am citit. Și am dat, la nimereală, peste pasajul următor (Wikipedia):
Friedman’s arguments were designed to counter popular claims that price inflation at the time was the result of increases in the price of oil, or increases in wages: as he wrote,
Inflation is always and everywhere a monetary phenomenon.
—Milton Friedman, Wincott Memorial Lecture, London, September 16, 1970
Acum, economiști dumneavoastră, BNR susține că a ratat inflația din cauza scumpirii carburanților și alimentelor, adică fix din cauza pe care o nega Friedman acum 41 de ani. Ca să fim riguroși, nu de alta. Puteam să găsesc exemple și mai recente, dar cred că măcar de Friedman au auzit toți economiștii din România.
Și ce explicație alternativă a inflației excesive are BNR? Recurge la vechea (pe bune) și compromisa (din anii 1970) teorie keynesiană, care spune că dinamica prețurilor este dictată de relația dintre cererea și oferta agregată. Pe scurt, dacă cererea agregată este excesivă, atunci există inflație, iar dacă cererea agregată este insuficientă, atunci există o presiune desinflaționistă (sau chiar deflaționistă). În prezentarea guvernatorului există două afirmații
(1) In sensul temperarii presiunilor inflationiste a actionat persistenta deficitului de cerere.
(2) Un dezechilibru inflationist major in Romania e ca productia nu acopera consumul intern.
Cum (1) și (2) se bat cap în cap, prima spunând că ne confruntăm cu un deficit de cerere, iar a doua sugerând că problema este excesul de cerere (în raport cu producția, logic), românul este lăsat să se întrebe retoric: afară plouă sau e soare?
Din dilema asta nu putem ieși decât dacă recunoaștem falimentul intelectual al politicii keynesiene și mai ales situația de fapt a României, mai precis faptul că ne zbatem în stagflație. Stagflația înseamnă că economia este în recesiune dar prețurile cresc, adică se confruntă cu problemele despre care Keynes ne spunea (repet, demult-demult) că nu ne putem confrunta simultan. Fiindcă în modelul circuitului economic, economia se poate situa fie în criză, fie în inflație (cele două situații de dezechilibru), dar nu în amândouă simultan. Caz în care fie cererea agregată este prea mică, fie este prea mare – căci doar nu are cum să fie și una și alta în același timp. Astfel, poziția BNR este consistentă… în sensul că repetă silogismul teoriei keynesiene.
Repet ceea ce ar trebui să afle toată lumea. România a derapat serios în afara bandei de inflație – atât de grav încât și-a fracturat credibilitatea (practic a dublat ținta de inflație după primele 4 luni din an). În mod normal, din cauza crizei, a tăierilor de salarii, a concedierilor etc. ar fi trebuit să avem desinflație, dacă nu deflație. Adică reduceri de prețuri. Noi, din contră, depășim și ținta de inflație, și prognoza de inflație și orice barieră rezonabilă a promisiunilor populiste. Pe șleau, vă dați seama cât ar fi fost rata inflației dacă România nu se afla în criză?! Poate că BNR ar fi fost nevoită să-și tripleze sau cvadrupleze ținta de inflație – un mizilic desigur, pentru o instituție care a patronat exproprierea masivă a economisirilor românilor la începutul anilor 1990, când hiperinflația dădea în clocot la 300%, iar banii populației stăteau la rece în bănci cu o dobândă de 70%.
Dar cea mai bună încercare de a educa publicul în a nu înțelege nimic constă în afirmația că
Banca Naţională nu tipăreşte bani şi îi bagă pe gât populaţiei
Adevărat, nu am văzut pe nimeni cu gura deschisă căruia BNR să-i îndese bani pe gât. Ceea ce înseamnă că BNR are dreptate… într-un mod absolut pueril, desigur. În fond, lucrurile stau exact pe dos. Dacă BNR tipărește un vagon de bancnote și vine în Piața Universității cu sloganul “Să ia fiecare câte 1 milion ca să ajungă la toată lumea”, atunci ce părere aveți, va exista cineva care să răspundă: nu domnule, mulțumesc, eu tocmai mi-am luat rația de salariu și nu mai am nevoie de nici un ban în plus?! Adevărul este că tipărirea de bani este o ofertă de nerefuzat. Dacă BNR scade rata rezervelor minime și disponibilizează lichidități pentru bănci, credeți că vreo bancă refuză să pună mâna pe bani și să-i dea mai departe sub formă de credit?
Printre alte idei transmise ieri publicului se află și aceea că
In ultimii 2-3 ani, baza monetara a oscilat in jurul a 50 miliarde de lei, din care 20 miliarde au bacile la BNR, iar 30 miliarde sunt banii “efectiv tipariti”. Rezerva valutara acopera in totalitate
Așa este cu baza monetară. Se ridică la vreo 50 de miliarde. Dar în 2006 era 25 de miliarde. Iar în 2004 era 12 miliarde. Iar în 2001 era 6 miliarde. Vreți să vă spun cât era în 1990? În ultimii 20 de ani masa monetară a crescut de de 3400 de ori, iar prețurile – ghinion de neșansă – au crescut tot de 3400 de ori. Salariul real al românilor a crescut doar cu 24% în două decenii. Probabil din cauza lor, că cheltuie prea mulți bani pe mâncare și drept urmare dau peste cap prognozele de inflație – în opinia BNR, nu a mea.
Mă rog, ideea este că BNR aruncă cu cifre în ochii presei și că, în esență, nu e nici o diferență între a remarca faptul că baza monetară a rămas constantă în ultimii 2 ani și, de pildă, faptul că rata șomajului a scăzut la 5,5% – așa cum zicea primul ministru, trecând cu vederea că 2 milioane de români muncesc în străinătate, adică nu au un loc de muncă în țară. Cifrele în sine nu ne spun nimic. Despre fapte trebuie să ne vorbească o teorie, spunea Ludwig von Mises. Iar teoria este că România a cunoscut inflație și în perioada de boom economic, dar că atunci ea se manifesta în prețul cimentului, al fierului-beton, al terenurilor (unde era hiperinflație, de fapt), al acțiunilor la bursă. Adică a cunoscut o inflație a prețurilor activelor. După ce balonul s-a spart, inflația s-a revărsat în prețurile de consum, adică la pâine și cartofi. Că oamenii trebuie să facă ceva cu banii – dacă nu îi investesc în caruselul speculațiilor imbiliare atunci trebuie să-i dea pe consum, mă gândesc. Astfel încât puțin contează că BNR nu a mai mărit de la o vreme baza monetară. A mărit-o suficient în anii trecuți iar acum vedem rezultatele (inflație corectivă).
Comentați la sursă: Logica economică – combate neînţelegerile şi sofismele care populează spaţiul mediatic, în domeniul socio-economic.
sursa: Standard.ro
Radu Zlati 
Comentarii recente