Domnilor preşedinţi, Domnilor parlamentari, Stimaţi colegi, Doamnelor şi domnilor,
Este o discuţie, care se intensifică şi în societatea noastră, dacă statul trebuie să intervină în chestiunile de organizare a vieţii cetăţenilor şi, particular, în domeniul educaţiei. Vedem că, din păcate, la noi a câştigat teren o aşa-zisă politică de dreapta care, dacă e analizată mai îndeaproape, o să vedem, se apropie de dreapta compromisă demult în istorie şi care, evident, stârneşte reacţii ale celor care sunt veritabil la dreapta în sistemul european – creştin-democraţi sau liberali veritabili.
În legătură cu aceasta trebuie spus foarte simplu: orice politică s-ar duce, fie ea social-democrată, fie ea liberală, fie ea creştin-democrată, trebuie asumat că nu numai indivizii au scopuri, evident că indivizii au scopuri, dar că şi statele au scopuri. Nu e deloc o trădare a liberalismului spunând că şi statul are scopuri. Cine citeşte literatura liberală recentă, din ţările care fac liberalism solid, îşi dă seama repede că acesta este adevărul: şi un stat liberal are scopuri, cel puţin scopul apărării cadrului libertăţilor, creării premiselor, inclusiv de natură educaţională, pentru ca acest cadru să fie funcţional.
A doua observaţie pe care aş face-o se referă la evaluarea învăţământului, educaţiei în general din România. La ora actuală e de bon ton să spui că ele sunt rele. E de bon ton să spui că totul este un dezastru.
Trebuie să amintim celor care vorbesc aşa câteva lucruri. În 1999, România era socotită, alături de Brazilia, în grupul celor două ţări cele mai dinamice în înfăptuirea reformelor. Se poate vedea evaluarea guvernului american, deci nu evaluare făcută nici pe Someş, nici pe Dâmboviţa, nici pe alt râu, se poate vedea în faptul că acea Conferinţă mondială a educaţiei, vroiam să zic Banca Mondială a Washington D.C, a trebuit să fie inaugurată de reprezentanţii Guvernului român de atunci şi ai Guvernului Braziliei, ceea ce era o notă excelentă. Pot să vă spun că Guvernul american, chiar secretarul pentru educaţie de atunci, era direct implicat în această organizare.
Doi – totuşi educaţia şi formarea profesională, cum se numea oficial, a fost primul capitol închis de România în negocierile de aderare deschise în decembrie ’99, la Bruxelles. Acesta e un merit al multor mii şi mii de oameni care au lucrat la performanţă.
Sigur, astăzi vedem că apar judecăţi de felul următor: diplomele din România vor fi valabile peste 20 de ani. Trec peste faptul că nici un demnitar al unui stat n-a făcut vreodată o astfel de declaraţie, cât e demnitar. Trec peste multe alt fapte, dar aş spune că într-o astfel de evaluare se vede cât de mult se ignoră chiar o bază juridică foarte clară. România este, har Domnului, încă la această oră, parte a acordurilor internaţionale de recunoaştere a diplomelor. În mod exact, acordul semnat în ’95, la Lisabona.
Doi – miniştrii români au încheiat multe acorduri de echivalare de diplome, de recunoaştere automată a diplomelor cu foarte multe ţări. Nu mai amintesc împrejurarea evidentă că absolvenţii români nu sunt descalificabili, cum face această apreciere, că ei sunt, în lume, mulţi, mulţi, foarte mulţi, foarte buni. Evident, ca în orice altă ţară, sunt oameni cu pregătire diferită, pot fi şi eşecuri, dar nu aceasta este problema. În definitiv, Germania are acum o vastă acţiune de verificare a tezelor de doctorat. A căzut deja ministrul apărării pentru trei citate din prefaţă, pe care nu le-a semnalat că sunt citate. Mă rog, dacă la noi s-ar intra în doctoratele echivalenţilor ne vom trezi nu cu trei fraze, ci cu pagini întregi preluate din alte lucrări, fără a se cita. Va cădea probabil un vicepreşedinte la Parlamentul European din acelaşi motiv.
La noi, lucrurile sunt mult mai spumoase, dar, din păcate, la noi se consideră că încă nu se ştie ce este plagiatul. Sigur, spun aceasta pentru a naturaliza oarecum discuţia şi din România şi a ieşi din această discuţie în care totul e ştampilat ca fiind negru, totul e ştampilat ca fiind corupt.
Eu nu o să preiau toate datele care sunt cuprinse în programul nostru. Aş face o observaţie de început şi anume, după ce doamna Andronescu a prezentat datele operaţionale, desigur programul USL are şi o parte mai conceptuală, o parte, aş spune, sistematică. În definitiv, trebuie să fim clari mereu. Noi trebuie să venim în faţa populaţiei cu programe, iar un program înseamnă o concepţie, înseamnă asumarea sistematică a unor opţiuni, şi nu doar observaţii făcute marginal sau pe anumite capitole. Toată lumea are idei, problema este să articulăm, desigur, ideile într-o concepţie care, aşa cum spunea liderul Crin Antonescu, este asumată apoi de către alianţa noastră, este asumată de către Uniunea Social Liberală.
Dacă totuşi e vorba de evaluarea situaţiei existente, daţi-mi voie să fac o remarcă privind Pactul pentru educaţie. Mă rog, eu am spus-o la timpul potrivit, Pactul pentru educaţie, care s-a încheiat, a fost încheiat în iunie 2000, sub semnătura, dacă vreţi, a lui Isărescu ca prim-ministru, când România, după ce a încheiat negocieri la Bruxelles, a trebuit să confirme că va continua reformele, indiferent cine vine la putere.
Sigur atunci şi PSD-ul, şi liberalii, şi social-democraţii şi România Mare, toţi care erau în Parlament au semnat acel Pact. Acel Pact pentru educaţie. Sigur, după aceea s-a venit cu Pactul propagandistic al lui Băsescu, care nu numai că ignora istoria, aceasta se întâmplă frecvent în abordarea dânsului, dar, sigur, nu are soluţii.
Trebuie spus, Pactul pe care l-a semnat la Cotroceni un grup de oameni nu are obiective specifice pentru România şi, de fapt, nu a putut pune în mişcare învăţământul, chiar dacă el, la un moment dat, a entuziasmat unii oameni prin promisiunile financiare care se făceau în acel document.
Spun aceasta pentru că în momentul de faţă, oricum întoarcem lucrurile, situaţia României nu este deloc roză. Mai devreme spuneam că România era în faţă în reforme. Astăzi, trebuie spus, cu toată răspunderea, România se târâie literalmente în spatele Bosniei-Herţegovina, Serbiei, Muntenegrului, ţări care au cunoscut dificultăţile dezastrelor, dacă vrem, ale războaielor. Ori România, sigur, încă o dată, nu ca să ne flatăm singuri, a fost o forţă a educaţiei în această parte a Europei, a rămas o forţă a educaţiei, dar, sigur, ea trebuie altfel administrată dacă vrem să scoatem din nou performanţe şi să contăm în acest domeniu.
Sigur, nu mai insist asupra legislaţiei. Toţi ştim despre ce e vorba. Toţi ştim legea din 2011. Aici aş spune simplu: vom vedea în zilele următoare, Uniunea Europeană va trebui să reacţioneze la faptul că România adoptă prea multe legi fără dialog social, adoptă prea multe legi fără dezbatere publică, adoptă prea multe legi fără dezbatere parlamentară şi de aceea optica pe care noi o reprezentăm este aceea de a revizita Legea educaţiei, să sperăm că Senatul va putea să dezbată Legea educaţiei, aşa cum e prevăzut, conform orarului Senatului, dar aici aş continua ceea ce a zis domnul Crin Antonescu.
Pe de-o parte, este clar că noi nu venim la putere ca să distrugem lucruri. Noi venim ca să facem lucruri mai bune pentru România şi să conservăm, de ce nu, ideile care pot fi viabile, însă, pe de altă parte, trebuie spus limpede profesorilor care aşteaptă un mesaj clar: legea va trebui drastic ajustată, va trebui drastic modificată. Dacă e să o păstrăm, părerea răspândită este că trebuie mers spre o abrogare a ei, dar, sigur, nu ne propunem acum să măsurăm cu centimetrul ce se schimbă şi cât se schimbă, se va stabili, însă rezonabil e ca România să-şi dea o lege care să iasă dintr-o dezbatere parlamentară şi, de ce nu, dintr-o discuţie publică. Aceasta cred că este crucial pentru partidele democratice.
În legătură cu legea, trebuie să ne aşteptăm să avem un învăţământ birocratizat, cel mai birocratizat de după 1989, un învăţământ pe care-l controlează tot felul de experţi de mucava şi de politruci îmbrăcaţi ceremonios pentru diferite reuniuni.
Sigur, una din marile probleme ale reformei educaţiei, care s-a profilat în ultimii ani, a fost aceea că se încearcă reforme nu cu cei implicaţi, ci împotriva celor implicaţi. Vedem bine că se clamează reforme, dar nu se discută cu profesorii, nu se discută nici cu parlamentarii până la urmă.
Trebuie spus, niciodată nu au dat rezultate reformele în educaţie făcute fără profesor. Când eşti ministru, nu totdeauna e comod să discuţi cu sindicatele, dar trebuie spus: fără sindicate, fără studenţi, fără organizaţiile acestea, nu numai că nu e pluralism, nu sunt rezultate, nu se obţine dinamica care trebuie obţinută, aşa că oricine îşi asumă astfel de rol trebuie să-i fie clar, el trebuie să discute până îi sar capacele, ca să spunem foarte simplu lucrurilor pe nume.
Sigur, e o problemă competenţa celor care iau decizii la Minister. Mă rog, zilele trecute a trebuit să vină un demnitar american să spună: Atenţie, că aveţi şi probleme de psihopatologie pe la minister! Noroc că a venit el şi a remarcat-o mai direct, ceea ce noi toţi ştiam acest lucru.
Mă refer aici, putem lua foarte multe exemple, mă refer aici numai la Bacalaureat. Anul trecut s-a pretins că a fost un bacalaureat extraordinar, care a dat performanţe mai mici, în sensul că notele au fost mai mici decât în alţi ani. N-a fost o creştere a exigenţei cum s-a clamat, a fost un haos mai expandat, cum s-a spus şi în materialul prezentat adineauri.
Anul acesta, în sfârşit, facem Bacalaureat cu poliţie şi cu supraveghere. Cred că e o inovaţie europeană, care ar trebui popularizată la Bruxelles. Păi dacă aşa se face educaţia, poliţia are rolul ei, vai de mine, şi trebuie să fim solidari cu poliţiştii care acum ei sunt loviţi, în locul profesorilor. Profesorii au încasat lovituri destule, acum iau poliţiştii şi ei loviturile, dar dacă facem examene atât de credibile, atât de fiabile încât ne trebuie poliţia să ne păzească, atunci începem să avem îndoieli în privinţa înţelegerii educaţiei.
Sigur e, de asemenea, de bon ton să loveşti în universităţi cu justificarea, care, din păcate, vine de pe Someş, recunosc, că nici o universitate din România nu e în primele 500. Pot să vă spun foarte sincer, noi ne apropiam, eram pe la 506 ca universitate şi sunt convins că şi la Bucureşti se apropiau, nu asta era problema. Dar trebuie lămurită opinia publică. Nu intră în primele 500 universităţi care nu au buget de cel puţin 300 de milioane de euro. Cele mai bine garnisite bugetar instituţii din România cred că Politehnica din Bucureşti şi Babeş-Bolyai, noi avem cam 125 de milioane. Deci haltera finanţării, să fim lucizi, mai trebuie ridicată.
Doi – nu intră în primele 500 universităţi care nu au o proporţie a studenţilor pe post didactic, deci sub 16 studenţi pe post didactic. La noi se operează, nu ştiu alte universităţi, şi Babeş-Bolyai, care nu stă cel mai rău, cam cu 20-22 de studenţi pe post didactic. Și aici trebuie încă lucrat ca să reduci ponderea.
Trei – nu intră în acest clasament universităţi care nu sunt autonome. Sigur, englezii, americanii formulează mai pretenţios, independence, dar noi ştim că traducerea juridică corectă la noi ar fi autonomie.
Deci, sunt trei condiţii minimale care trebuie satisfăcute dacă vrei să intri în primele 500. Nu se poate intra altfel, dar sigur, pe acest fundal, se discreditează continuu învăţământul românesc şi ies lucrurile care se văd.
Şi, în sfârşit, sigur, la Minister, la ora actuală, nu vreau să fac caz, dar totuşi trebuie să spunem, este totuşi cea mai slabă ocupare a funcţiilor cu personal calificat. Nu discut că mulţi se dau specialişti în ce nu sunt. Unii cred că sunt specialişti doar prin aceea că au obţinut un Grant. Se crede că dacă obţii Granturi eşti specialist, ori să fie clar, Granturile nu fac opera ştiinţei lor, opera ştiinţifică este cu totul altceva decât obţinerea de Granturi, care rămâne importantă, desigur.
Dacă e să facem un bilanţ rapid al ultimilor trei ani, şi ca formaţiuni de opoziţie avem datoria să facem aceasta, atunci trebuie spus foarte simplu: descentralizarea învăţământului, promisă în urmă cu doi ani jumătate, a dus la cel mai centralizat sistem de educaţie din istoria recentă a României şi din sistemul european actual. Învăţământul centrat pe elev şi student, preiau formula din programele guvernamentale actuale, a dus la situaţia în care studenţii au mai puţine drepturi decât au câştigat în ’68. ’68 a fost anul în care, spune Europa, studenţii au căpătat drepturi, şi eu ţin de generaţia ’68. Ei bine, acum sunt, în sfârşit, mai puţine drepturi decât atunci.
Învăţământul bazat pe formarea de competenţe. Sigur, nu intru aici într-o discuţie complicată, chiar dacă, aniversând zece ani de la semnarea Bolognei, la Viena, un foarte renumit cardinal a arătat simplu: Atenţie! Dacă izolaţi competenţele de formarea de abilităţi de bază, de basics, şi de educaţia pentru valori, atunci vă suprapuneţi exact cu punctul 20 din programul din ’34 al lui Hitler. Hitler avea nişte oameni care ştiau ce înseamnă competenţele şi le şi fixaseră în document. Obiecţia este că dacă izolăm competenţele, atunci iese o dandana. Ei bine, formarea de competenţe a dus, se vede bine, aşa cum o practică Ministerul, la scăderea nivelului de cultură, la scăderea nivelului profesional în România, şi noi vedem aceasta, dacă vreţi, de la lăcătuş până la inginer şi profesor se vede această tendinţă.
Întinerirea personalului. E, sigur, o deviză politică. Întinerirea, care e naturală, care trebuie să vină, nu asta e problema, ea vine inevitabil, chiar dacă cineva se opune, întinerirea deocamdată, în România, a dus la aducerea a tot felul de neaveniţi, a tot felul de diletanţi, a tot felul de politruci mascaţi sub diferite pretexte şi culori în poziţii de decizie.
Se pot da şi alte exemple. Ceea ce e de remarcat, însă, este faptul că toate devizele utile, toate devizele nobile ale învăţământului de astăzi în Europa, la noi se transformă în inversul lor. A trebuit să facem întinerire, dar iese aducerea de neaveniţi pe scenă. A trebuit să facem descentralizare, iese un centralism şi mai tenace şi putem da foarte multe exemple de rezultate paradoxale ale situaţiei.
Desigur însă că datoria noastră nu e doar să vorbim de ceea ce este, de ceea ce a fost. Datoria noastră este să proiectăm viitorul. În acest sens, aveţi la dispoziţie, stimaţi delegaţi şi invitaţi, un program care încearcă să adune în zece puncte, pentru că un program trebuie să fie cât mai concentrat, mai clar, să ştie oricine îl examinează ce se promite şi pe ce asumăm răspunderile noastre. Aveţi la dispoziţie acest program în zece puncte, cu reţinerea acţiunilor majore pe care USL-ul îşi propune să le întreprindă.
Desigur, doamna Andronescu a amintit programul „Europa 2020”. Sigur acesta este fundamental, însă aş mai adăuga că noi trebuie să luăm în seamă ce se întâmplă în educaţia din lume. Prima observaţie: La noi termenul de reformă, din păcate, a fost compromis de actuala guvernare. Or eu cred că nu trebuie să-l abandonăm chiar dacă nu e confortabil cu el. România, trebuie spus, are nevoie, de reforme ca de oxigen şi trebuie făcute reforme chibzuite. Reforme care sunt reforme şi nu simple schimbări. Reforme care sunt priviri ale sistemului în integralitatea lui, dintr-un punct de vedere al interesului public, pentru a fi transformat. Personal nu ascund că am în vedere excelentul Program „Obama-Biden”, care are două axe: accent pe educaţia preşcolară şi accent pe valoarea şi demnitatea cadrului didactic. Centrul de raliere al tuturor măsurilor este de fapt consolidarea poziţiei cadrului didactic şi recunoaştera demnităţii lui profesionale, dacă vrem, funcţionale şi salariale, de ce nu.
Mai de parte este Programul „Attali” din Franţa, iarăşi un program excelent, axat pe ideea folosirii tuturor resurselor umane, financiare, materiale, în sens cuprinzător, pe care Franţa le dispune. Şi Nota bene!: împotriva bagatelizării, împotriva efortului, din păcate oficial în România, de a banaliza Franţa, de a socoti că Franţa e o putere de mâna a doua, trebuie spus că Franţa urcă la toţi indicatorii. De pildă Franţa este a treia ţară atrăgătoare de investiţii externe, din lume, la această oră, după Statele Unite şi China. Franţa este principala destinaţie turistică de pe glob. Franţa investeşte în Educaţie 11.300 de euro per elev. Nu mai discut cât investeşte pentru alte categorii ş.a.m.d.
Programul nostru încearcă să ia în seamă nevoile României, desigur, aceasta este fundamental, să ştim despre ce e vorba în România, să ştim despre ce e vorba în România, dar trebuie să luăm în seamă ceea ce se face în noua generaţie de reforme care au loc în lume, şi am amintit cele două, pot să dau şi alte exemple, dar cele două sper că sunt concludente. De aceea, opţiunea primă a acestui program este valoarea şi demnitatea cadrului didactic ca fundament al întregii abordări a Educaţiei. Aici trebuie să fim foarte clari. Se pot manipula tinerii promiţându-le că ei sunt centrul educaţiei, şi sigur s-a făcut aceasta, s-a parcurs. Studenţii îşi dau acum seama că de fapt au fost păcăliţi. Li s-a promis centralitate şi au pierdut drepturile pe care le aveau până şi în `68. Dar trebuie spus că, orice student care judecă lucrurile până la capăt lucrurile, îşi dă seama că dacă profesorul e bun, dacă profesorul este respectat, dacă profesorul este motivat, cum s-a spus, atunci şcoala merge, dacă acestea nu sunt împlinite atunci ne facem iluzii. Deci putem face „n” programe, „n” proiecţii şi tot nu iese.
A doua opţiune este extinderea serviciilor educaţionale. România rămâne în continuare ultima ţară din Europa la formare continuă. România este pe utlimul loc la asigurarea de condiţii de învăţare pentru orice cetăţean, de la ţăranul care îşi cultivă câţiva pomi în grădină, până la academicianul care stă în biliotecă. Toată populaţia României resimte nevoia, ca şi în alte ţări, unei împrospătări a pregătirii, în condiţiile de astăzi, schimbate din multe puncte de vedere. În acest sens propunerea noastră este să asumăm un termen pretenţios „societatea învăţării”. Ştim că suntem în „societatea cunoaşterii” sau sperăm că suntem, suntem în „societatea informaţiei”, sperăm că suntem, astfel noi propunem să trecem la a exploata ceea ce este prins aici în „societatea învăţării”. Sigur aici, se vede şi pe datele care s-au evocat, România, în sfârşit, ia primul loc la analfabetism. România, uitaţi-vă şi în datele comunicate zilele trecute, de Comisia Europeană, are analfabetismul de 6%, Ungaria îl are de 1%, Bulgaria de 2%. În sfârşit luăm medalia de aur, ceea ce este inacceptabil, este revoltător. Mai trebuie să spun un lucru. Şi eu m-am confruntat cu abandonul şcolar când am preluat Ministerul, era de 2%, l-am putut curba la 0,7%, acum cred că este dincolo de 6% şi el va sări cred şi mai sus dacă se continuă politica actuală.
Noi trebuie să dăm atenţie şi şcolilor de meserii, în pofida polemicii prezidenţiale care vorbea în necunoştinţă de cauză, pentru că din fericire am avut atunci la Minister o directoare foarte bună de la PD-ul de atunci. Şcolile de meserie erau într-o formă foarte bună, lăsate de noi şi au fost recunoscute şi în sistemul european. De aceea directoarea mea de atunci conduce sistemul european „Şcoli de meserii”. Însă dincolo de toate, şcolile de meserii trebuie restabilite şi în România, ca o chestiune de realism. În definitiv să ai meseriaşi buni este una din condiţiile unei relansări economice. Cred că toţi suntem de acord cu aceasta.
Reluarea dialogului social. Încă o dată, putem să nu fim confortabili unii pentru alţii ca parteneri sociali, poate să nu fie uşor, dar o Românie viabilă este numai o Românie pluralistă, o Românie care părăseşte pluralismul se va trăda pe sine şi va rămâne în criză, dacă cumva va ieşi din criză. Nu este posibilă ieşirea din criză, fără pluralism, oricât se străduie cineva.
În legătură cu autonomia universităţilor, liceelor, şcolilor, trebuie spus: nu e alternativă la autonomia aceasta. Ea trebuie construită juridic, şi sigur, erau paşi care puteau fi puşi în lumină şi în Europa. Din păcate ei au fost distruşi. Pe de altă parte trebuie recunoscut, asta e o chestiune de istorie, pe teritoriul actual al României s-a creat autonomia şcolară. Saşii transilvăneni au creat primul sistem şcolar din lume bazat pe autonomia şcolilor, ceea ce se ignoră, din păcate, la noi.
În legătură cu elevii şi studenţii, sigur, se pot discuta multe lucruri în legătură cu învăţământul centrat pe beneficiari, care este terminologia noastră. O opţiune trebuie luată. Noi trebuie să mergem spre individualizarea rutelor de pregătire la elevi şi la studenţi. Aceasta este soluţia veritabilă. Ea implică multă răspundere din partea studentului şi a elevului, dacă operăm cu clasele mai mari, dar nu este o alternativă. El trebuie să-şi compună până la urmă pregătirea dintr-un pachet care este gestionat corespunzător de către administrarea învăţământului.
O altă opţiune: depolitizarea învăţământului. Evident, la noi partidele care aşteaptă să vină la guvernare, lucrează cu mulţi oameni care au aspiraţiile lor legitime, să joace un rol, să-şi poată realiza ideile, ceea ce este absolut legitim. Eu cred că noi trebuie încet, încet, să reflectăm la o soluţie care să asigure pe de-o parte depolitizarea, pe de altă parte sigur şi prezenţa oamenilor care reprezintă aceste partide în aceste decizii. Este o chestiune mai complicată, nu o rezolvăm acum, dar sigur, aceasta ne preocupă, şi anume: pe de-o parte să dăm cetăţenilor garanţia că învăţământul nu este subordonat politic, pe de altă parte să asigurăm militanţilor noştri şi oamenilor care susţin politicile noastre că ei vor avea un rol în mod natural în a da formă politicii care se va duce.
Propunem ca să încheiem, operaţiunile de ameliorare a infrastructurii învăţământului. Sigur, trebuie odată încheiată treaba asta, adică infrastructura să fie adusă la un nivel care să nu mai ridice probleme, măcar câţiva ani. Acest lucru este posibil deja, graţie, totuşi acumulărilor făcute din `94-`95 încoace, dar acest obiectiv eu cred că este realist şi se poate asigura financiar.
O problemă ridică programele europene, accesul la programele europene. O spun cu toată răspunderea, nici nu credeam că va trebui să mă ocup de ele. În nicio ţară candidată, în nicio ţară devenită membră a Uniunii Europene, nu s-a petrecut devalizarea resurselor europene, folosirea atât de coruptă a acestor resurse, cum se petrec lucrurile în România. Pot să dau foarte multe exemple, să iau un exemplu la întâmplare. Se decretează de către un birou de la Minister sau de la Guvern că practica din România e mizerabilă, se înfiinţează repede un SRL condus de cineva din Minister, şi banii se trec la acel SRL, iar universităţile şi şcolile nu mai au nimic, decât vizitele acelora pentru a vedea cum merge practica. Iar acest „pattern” se repetă, se repetă cu „n” programe.
Efectul: 1) rezulatele programelor nu se văd. România a cheltuit din programe structurale şi programele pe resurse umane, probabil în jur de 15%, dar nu se vede încă nimic. Să mergem în Slovacia, că mergem în Ungaria, să mergem în Cehia, vezi peste tot, la tot pasul, efectele programelor europene. Aici banii s-au făcut cum se spune popular „mere-pere”, dar cu aceasta noi nu putem să fim mulţumiţi. 2) Trebuie observat că sunt oameni care intră în „n” programe, chiar dacă n-au specialitatea lor. În total însă, din România universitară, România şcolară dacă au intrat 8-10% e bine. Or programele europene nu sunt concepute pentru cei 8-10%. Programele europene sunt concepute în aşa fel încât fiecare cetăţean să aibă şansa de a folosi resursele pentu a se pregăti. Acestea sunt programele pentru educaţie. În orice caz, ţinta noastră este să scoatem progamele din postura de mijloace de plată a clientelei politice şi de mituire a personalului. Trebuie să vă spun că eu sunt bistriţean şi cam ştiu matrapazlâcurile lui Botiş. Le ştiam dinainte, că lumea le ştia pe acolo. Sunt şi altele. Astea sunt nişte lucruri doar de suprafaţă, care au apărut pe plan naţional. Şi Botiş nu e singurul, acest „pattern” se repetă din păcate în multe, multe alte locuri.
Sigur, o problemă este, şi mulţi colegi deja m-au apelat, în legătură cu criteriile de evaluare a universităţilor. Aici trebuie spuse câteva lucruri. Evaluarea universităţilor este inevitabilă. Ierarhizarea lor este inevitabilă. Dar felul în care se fac acestea două în România, nu l-a mai practicat nicio ţară. Criteriile care se folosesc la această oră sunt experimentate pe cazul României, aceasta e realitatea, de către nişte firme care în regim juridic sunt private. Or noi trebuie să fim foarte clari, unde este un interes privat, juridic vorbind, şi unde este un interes public. Oricum se poate vedea foarte clar pe strategia de evaluare că aproape toate achiziţiile de după `89 în învăţământul din România, sunt totuşi specializări, programe noi, toate acestea ies din discuţie. Intră în discuţie lucruri foarte clasicizate care par să placă unor oameni care aşa văd ei lucrurile. Oricum aici noi meregem pe ideea de a reveni la criterii naturale de clasificare, la criterii care ţin de natura universităţilor şi pot să stimuleze oamenii. Acum câteva săptămâni am fost la Departamentul de stat al Americii, invitat la o discuţie, şi acolo un distins coleg care mă asista a pus o întrebare inocentă: cum vedeţi clasificarea universităţilor, publicaţiile ISI? Reprezentantul american a răspuns: România nu are ce să facă, nu are cu ce să se ocupe, nu are probleme mai grave în societatea ei decât acestea? A explicat care este abordarea americană.
Sigur, părinţii doresc stabilitate. Profesorii mai doresc încă schimbări. Orice administraţie responsabilă trebuie să spună limpede: mai trebuie reforme. Cum împăcăm aceste trei lucruri. Părerea mea este că noi trebuie să ne îndreptăm spre o stabilizare a macro-organizării învăţământului, explicând însă, unde e încă nevoie de schimbări şi argumentând atât cât trebuie. Oricum nu trebuie ocolită discuţia publică, ci trebuie făcută mereu o discuţie publică, a specialiştilor, în legătură cu schimbările care se impun.
În sfârşit, punctul al zecelea se referă la prezentarea învăţământului autohton pe plan internaţional, la folosirea cooperării internaţionale pentru a consolida învăţământul. Cooperările internaţionale la noi, sunt percepute ca un fel de turism. La noi se crede că se face cooperare când se face o vizită. O să fie clar, cooperările sunt când se încheie acorduri, şi când acordurile au consecinţe, în publicaţii şi , de ce nu, până la urmă când au consecinţe tehnologice. Noi trebuie să asumăm, de asemenea, această viziune. Ne măsurăm valoarea în consecinţe tehnologice, în inovaţii tehnologice, până la urmă. Nu există alt criteriu mai solid. Oricum opţiunea noastră este pentru a schimba în bine prezentarea internaţională a învăţământului din România, a crea din nou prestigiul acestui învăţământ. România cred că este unica ţară din Europa a cărui prim-ministru n-a făcut nicio vizită în vreo ţară semnificativă. Sigur a fost la Naţiunile Unite şi s-a întâlnit pe coridor cu reprezentantul palestinian, ceea ce e foarte bine, dar doar pentru asta să mergi la Naţiunile Unite, mă rog, e altceva.
În 2000, nu vreau să laud neapărat acei ani, miniştrii educaţiei din Europa se întâlneau chiar în această sală pentru a discuta situaţia învăţământului din Europa la acea oră, ca o recunoaştere a ceea ce făcea România, ceea ce făceam mii şi mii de oameni cu buna intenţie a acestor locuri.
Radu Zlati 
Comentarii recente