Educația și identitatea (partea I: „Ce vrem?”)

De ce e mai bine să formăm români ancorați decât „cetățeni universali” fără rădăcini

În discursul educațional contemporan apare tot mai des o figură vagă, seducătoare și prost explicată: homo europaeus sau homo universalis. Un individ mobil, flexibil, adaptabil, eliberat de atașamente „înguste”, capabil să funcționeze oriunde și oricând.

Sună bine.
Prea bine.

Problema este că nimeni nu a explicat serios, pe înțelesul oamenilor obișnuiți, ce presupune acest model, ce costuri are și, mai ales, ce pierde individul concret în proces.

Școala românească pare tentată să adopte acest ideal difuz, fără să-și pună o întrebare esențială: ce se întâmplă cu omul real atunci când îi dizolvi identitatea în abstracțiuni generoase?

Homo universalis: promisiune sau abstracție?

În teorie, „cetățeanul universal” ar trebui să fie:
– tolerant,
– deschis,
– capabil să se adapteze la contexte culturale diverse,
– purtător al valorilor universale ale drepturilor omului.

În practică, însă, această figură rămâne adesea o construcție teoretică, nu un ideal educațional realist.

Pentru că omul nu trăiește în universal. Trăiește în concret.

Vorbește o limbă anume. Este format într-o cultură anume. Are o memorie istorică, o familie, un loc.

A-i cere să devină „universal” fără a-l ancora solid într-o identitate proprie înseamnă a-l lăsa fără repere stabile. Nu mai liber. Mai fragil.

De ce nu funcționează dezrădăcinarea ca proiect educațional

Există o iluzie periculoasă: aceea că identitatea națională este un obstacol în calea deschiderii. Este exact invers.

Un individ care nu știe cine este și de unde vine:
– se adaptează mai greu, nu mai ușor;
– este mai ușor de manipulat;
– caută apartenențe de substituție, adesea radicale;
– confundă libertatea cu absența reperelor.

Educația care evită identitatea în numele „neutralității” produce indivizi lichizi, nu cetățeni maturi.

Paradoxal, tocmai societățile care au indivizi bine ancorați identitar sunt cele mai capabile să gestioneze diversitatea și globalizarea. Pentru că nu o percep ca amenințare.

Modelul alternativ: românul care a asimilat universalul

Modelul pe care îl propui este mult mai modest și tocmai de aceea mai realist: românul care asimilează valori europene și universale fără să înceteze să fie român.

Nu românul care „depășește” identitatea. Nu românul care o abandonează. Ci românul care o înțelege mai bine tocmai prin contactul cu universalul.

Este un proces de adâncire, nu de dizolvare.

Cultura națională nu este o închisoare. Este un instrument de interpretare a lumii. Iar valorile universale nu se absorb în vid. Se absorb printr-o cultură anume.

Cine are de câștigat?

Individul

Individul câștigă coerență interioară. Nu trăiește scindat între ce este și ce i se cere să fie. Nu este pus în situația de a-și nega apartenențele pentru a fi „acceptabil”.

Un om care se recunoaște într-o identitate asumată este:
– mai stabil emoțional,
– mai capabil de dialog real,
– mai puțin vulnerabil la extremisme.

Comunitatea

Comunitatea câștigă continuitate. Nu tradiționalism rigid, ci memorie vie.

O societate formată din indivizi care se raportează conștient la istoria și cultura lor este mai greu de fragmentat și mai greu de radicalizat. Solidaritatea nu se poate construi doar pe valori abstracte. Are nevoie de experiențe comune.

Spațiul european și universal

Chiar și Europa are de câștigat. Uniunea nu este o masă amorfă de indivizi fără identitate, ci o comunitate de culturi.

Europa funcționează tocmai pentru că francezul rămâne francez, germanul rămâne german, iar românul ar trebui să rămână român.
Universalul european nu se construiește prin uniformizare, ci prin articulare.

De ce alternativa e mai proastă decât pare

Educația orientată spre un „cetățean global” abstract:
– golește școala de conținut cultural consistent;
– reduce istoria la o succesiune de erori;
– transformă valorile în sloganuri;
– produce conformism ideologic, nu gândire critică.

Mai grav, ea creează o elită dezancorată, capabilă să circule, dar incapabilă să reprezinte sau să înțeleagă societatea din care provine. Ruptura dintre „elite” și restul populației nu este doar economică. Este culturală.

Școala și responsabilitatea ei reală

Școala nu poate crea cetățeni universali din nimic. Poate, însă, crea cetățeni responsabili, ancorați, capabili să se deschidă fără să se piardă.

Asta presupune:
– predarea serioasă a istoriei naționale, fără mitizare și fără autoflagelare; (1)
– cultură generală solidă, nu doar „abilități”;
– educație civică legată de instituții reale, nu de teme la modă;
– respect pentru limba și cultura proprie, ca bază a dialogului cu altele.

Concluzie: universalul se atinge prin particular

Nu există drum direct de la individ la umanitatea abstractă. Drumul trece prin comunitate, cultură și identitate.

A forma români care au asimilat valori europene și universale nu este un proiect provincial. Este unul matur.

Alternativa – producerea unor „cetățeni ai lumii” fără lume proprie – este comodă ideologic, dar costisitoare uman.

Educația nu ar trebui să ne învețe cum să fim mai puțin noi înșine, ci cum să fim mai buni fiind ceea ce suntem.

Note

(1) Pe timpul când făceam parte din Comisia națională pentru Istorie, am încercat (după puterile mele, care s-au dovedit prea puține!) să evit situația care există azi în curricula pentru istorie din totalul orelor de istorie care se predau în clasele V-XII, peste 80% reprezintă ore dedicate în special celei europene). Unul dintre argumentele mele de pe vremea aceea era că, urmând respectiva curriculă, poate vom produce niște cetățeni europeni decenți, dar în nici într-un caz nu vom produce niște români buni. Viitorul ne-a dovedit (era prin 1998) că nu am reușit să producem decât niște români dezrădăcinați.