A venit un om funebru…

Si iata cum incetul cu incetul, am distrus invatamantul romanesc… sau, ca sa vorbim politically corect, l-am transformat. In ce? Recentele rezultate la Bacalaureat din 2011 ar putea sa vorbeasca in locul meu: intr-o tragedie nationala. Intr-o rusine nationala.

La inceput, dar nu tocmai la inceput – era dupa Marea Revolutie din Decembrie… am redus numarul anilor de studiu obligatorii la 8. Si am privit, si am vazut ca lucrurile sunt bune. Ne saturaseram pe vremea lui Ceasca sa trecem elevii dintr-un an in celalalt numai pentru ca trebuia atinsa „cifra la scolarizare” venita de sus. Cine vrea, are carte. Cine nu – cui ii pasa?

Apoi insa am introdus 10 clase obligatorii, pentru ca, nu-i asa? Un elev in plus in sala de clasa inseamna un elev mai putin in strada, sau in bar… Dar la liceu se intra prin examen facut de catre institutie, bacul insusi se dadea in cadrul liceului, cu profesori din cadrul liceului… si nu (prea) se copia, si elevii mai ramaneau repetenti, si la nevoie erau exmatriculati cei care nu se incadrau in limitele regulamentelor scolare… Iar noi priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Iar mai apoi a venit un fat-frumos de la Cluj, minte luminata, cu consilieri si ei luminati. Si si-au propus sa ne introduca, pe noi si invatamantul nostru, in Europa si in Lume. Si au fost introduse proceduri noi la examenul de admitere in liceu, si a fost introdus examenul de capacitate… si elevii cu note bune in timpul liceului si la Bac au putut sa se inscrie la facultate si sa ocupe locuri bugetate de stat in timp ce elevii cu note mai slabe trebuiau sa accepte locuri cu taxa de scolarizare. Si cate si mai cate: mai ales cuvinte noi, frumoase si cateodata acoperite de realitate (manuale alternative, competente, comunitate educationala, abilitati, bacalaureat diferentiat, bacalaureat international, finantare per capita, autonomie scolara). Dar si unele realitati noi: fonduri de protocol destinate comisiilor de examen si supraveghetorilor, care veneau din alte scoli si uneori din alte orase. Pentru ca, nu-i asa? Elevii nostrii trebuiau sa aiba medii mari la Bac, pentru a nu isi periclita sansa se admitere la o facultate „buna”, la locuri bugetate. Vedeam cum unii dintre elevii cu totul mediocri timp de 4 ani brusc se descopereau genii in dimineata examenelor de Capacitate sau Bacalaureat. Si noi miroseam ca ceva nu este tocmai in regula, observam cum incep sa circule fituicile prin salile de examen si cum unii dintre colegii nostrii isi innoiau bunurile de folosinta indelungata. Dar noi, in ciuda tuturor si a toate, priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Si intr-o vreme a venit o ileana-cosanzeana de la Bucuresti si cu mare manie proletara a inceput sa darame ceea ce baiatul de la Cluj construise dar nu apucase sa termine. Nu a reusit intru totul, ca prea mult se facuse estimp… dar lucrurile mergeau inainte si, oricum, cui ii pasa? In patru ani, trei forme de organizare a bacalaureatului… dar in fapt nimic nu se schimba pe fond decat ca se rafinau forme de „ajutorare” a elevilor. Dupa aceea au intrat altii pe poarta Ministerului Educatiei Nationale. Unii cate un an, unii cate doi… si nimic nu a mai fost construit cu nadeje, decat scoli frumoase in sate fara populatie scolara si cariere institutionale cladite pe carnete de partid. Elevii au ajuns sa fie invatati de sistem ca se pot „descurca” la examene si deci nu mai puneau burta pe carte. Pofesorii invocau degeaba dictonul „labor omnia vincit improbus” caci elevii vedeau ca se poate si „altfel”. Iar la inceputul Vacantei Mari profesorii se simteam jenati cateva zile, in timpul carora se faceau ca nu vad ce se intampla sub ochii lor in salile de examen… dar dupa aceea le trecea sentimentul de jena, si ramaneau cu gustul sarmalelor din timpul meselor de protocol. Sau cu plicurile strecurate unora dintre ei de vre-un reprezentant al parintilor „multumitori” pentru colaborare. Statisticile erau multumitoare si, nu-i asa? Olimpicii nostri internationali faceau cinste invatamantului romanesc… Iar noi priveam si ziceam ca lucrurile sunt bune.

Si apoi, in final, a venit un om funebru. Specialist in viteza palmei prezidentiale. Limitat la minte si vorbire. Care a preluat un proiect facut de altii si l-a implementat pe spinarea indelung biciuita si larg primitoare a invatamantului romanesc. Si nimeni nu a zis nimic. Elevii nu au inteles, parintilor nu le-a pasat… profesorilor le-a fost teama. Cine sa zica ceva in apararea invatamantului, cand nimeni n-a zis nimic in apararea salariului propriu?

Si vazand ca se poate, omul funebru a „recomandat” inspectoratelor scolare sa introduca in salile de examen un flecustet. Un aparat. O camera de luat vederi. Si brusc, profesorii supraveghetori au descoperit ca elevii nu trebuiau lasati sa manipuleze hartii in voia lor. Brusc, elevii au descoperit ca a folosi o fituica reprezinta un oaresice risc. Ca mai trebuie sa si „sti” ceva pentru luarea umilului 5. Si, la sfarsitul Bacalaureatului, am descoperit ca timp de 12 ani am instruit o generatie no hope. Ca am refuzat sa vedem, am refuzat sa auzim, am refuzat sa vorbim. Si in timp ce intreaga societate se dadea peste cap pentru a gasi explicatii… noi, profesorii, priveam in oglinda pe care omul funebru ne-o pusese in fata ochilor: si ni se facea scarba.