M. Damian: Cu bacul încotro?

Să stabilim de la bun început ce subiect are articolul: care e problema legată de bacalaureatul din acest an și ce fel de soluții căutăm.

Apropo de prima chestiune, ziarele titrează: ”Dezastru la bac”, referindu-se la recordul de elevi respinși. Dar asta e ca și cum ai spune că simptomele sunt o problemă, nu boala. Bac-ul de anul acesta n-a făcut decât să arate degradarea nivelului de pregătire (și) al elevilor de liceu, fenomen care se petrece de ani buni de zile. Asta e problema. La a doua chestiune, cred că ar fi mai bine să spun ce NU reprezintă o soluție. Din câte văd, mulți comentatori consideră că explicația și soluția problemei sunt cât se poate de simple și imediate, o înșiruire de ”ar fi trebuit/ar trebui”: elevii ar fi trebuit să învețe mai mult, profesorii ar trebui să predea mai bine șamd. Or, soluțiile astea nu sunt departe de superficialitatea pe care o acuză. E ca și cum, dacă ar exista o problemă cu furturile, soluția ar fi să afirmi, repetat și foarte apăsat, că oamenii ar trebui să fie cinstiți. Cu siguranță că asta nu e un lucru rău, și ar putea chiar să aibă un efect. Dar o soluție nu are cum să fie. Pentru asta trebuie să mergi mai departe și să afli de ce nu-s cinstiți cei care ar trebui să fie, și cum pot fi făcuți astfel. Dacă elevii nu învață sau părinții nu se implică, nu este îndeajuns să spui că asta ar trebui să facă, în principiu. Soluția cere să afli și de ce nu se întâmplă asta, în practică, și cum ar putea fi făcută să se întâmple.

Acestea fiind spuse, haide să căutăm responsabilii pentru situația asta problematică, sursa problemelor și soluțiile ei.

1. Elevii

Sunt uluit de potopul de invective care se revarsă acum în capul elevilor: sunt retardați, proști, leneși, stau prin baruri, la calculator etc. Și, desigur, ei sunt principalii vinovați. Ei ar fi trebuit să învețe, ar fi trebuit să fie responsabili, să nu copieze, să nu se distreze, să muncească… etc.

Dacă s-ar opri puțin din șirul de injurii și indicații, cei care le aruncă ar putea să realizeze că peste 44% dintre elevi au trecut totuși bacalaureatul. Ar putea, de asemenea, să îi asculte și pe cei care nu l-au luat: se plâng de faptul că anul acesta n-au mai putut copia și că se simt discriminați. Reflexul superficial e să fie taxată asta ca o nouă dovadă de lene, tupeu, prostie etc. Or, … elevii au dreptate. Sigur că în principiu nu e corect să se copieze – obrăznicăturile mici ar trebui să știe, nu? Păi, poate că știu asta bine, dar știu la fel de bine că anii trecuți incorectitudinea asta se întâmpla pe scară largă, cu concursul tuturor actorilor din sistem! Li se predică acum onestitatea după ce ani de zile în fața (colegilor) lor s-a exersat opusul ei. Pe bună dreptate se simt înșelați și discriminați! La fel de natural este și faptul că elevii nu și-au bătut capul cu un examen care, pe cât se puteau aștepta, putea fi trecut cu ceva mai mult decât un act de prezență. Înainte să reîncepem șirul de ”ar trebui…”, câți dintre noi ar proceda altfel? Câți dintre noi ar alege să muncească, în loc să se distreze, dacă ambele variante ar avea aceeași finalitate? Poate că distracția noastră nu mai e aceeași ca la 18 ani, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile. În fine, aici mi s-ar putea reproșa că nu folosesc o comparație corectă. Elevii trebuie oricum să învețe, nu ca să ia bac-ul, ci pentru viitorul lor. Așa este, dar valoarea de argument a afirmației e aproape nulă. Am văzut o mulțime de adulți – nu, de specialiști, chiar – indiferenți sau incapabili să înțeleagă ce merge rău în sistemul de educație și ce se va alege de el, și atunci, cât de rezonabil e să ceri unui adolescent  obișnuit să prevadă foarte analitic consecințele tratării superficiale a examenului de bacalaureat și să reacționeze foarte matur la analiza respectivă?

Nu, elevii nu sunt principalii responsabili de actuala stare de fapt. De fapt, nu le găsesc nicio responsabilitate rezonabilă pentru ea, din contră. Elevii sunt victimele acestei situații, nu artizanii ei. Merită scuze, nu înjurături.

2. Părinții

Ei ar fi trebuit să se ocupe mai mult de educația copiilor lor. Reproșul acesta este unul întemeiat, dar prea puțini cercetează acest temei. Bun, părinții ar fi trebuit să se ocupe mai mult de educația copiilor lor. Cum anume? Sau, mai precis, ce pot face părinții în raport cu sistemul public de învățământ? Ce opțiuni efective(nb!) au privind educația copiilor lor? Pot schimba ce anume li se predă, cum și de către cine? Da, sigur că pot!… dacă vor și își pot permite să plătească meditatori. Acolo și doar acolo au toată libertatea de a alege. Sistemul public îi exclude practic de la majoritatea deciziilor.

Dar asta, pe cât pot spune, nu e o tendință a ultimilor ani, poate chiar contrariul e într-o măsură adevărat. Alta e problema care a apărut în ultimii ani. La un moment dat, oameni din sistem, adepți ai reformei de dragul reformei, au remarcat că examenele stresează copiii, și s-au gândit că se poate obține (orice fel de) performanță și fără stres. Au decis, prin urmare, ca examenele să fie înlocuite, în totalitate sau parțial, cu diverse medii obținute în anii de studiu. Sunt multe de spus despre schimbarea asta, majoritatea împotriva ei, dar pentru discuția noastră contează doar un lucru, unul din efectele ei perverse: a sabotat mijlocul principal de comunicare între profesor și părinte. În mod natural, părinții au început să-și dorească note cât mai mari pentru copiii lor, indiferent dacă acestea aratau sau nu nivelul de pregătire. Profesorii au urmat, la fel de natural, tendința: note cât mai bune, nu cât mai corecte. Dacă și cât timp și examenele – cele care au mai rămas – au fost falsificate în același mod, iluzia a funcționat și toată lumea a fost mulțumită. Zilele trecute iluzia s-a făcut brusc bucăți. Câți dintre elevii picați la bac aveau note care să indice clar că ar putea avea o problemă cu examenul? Și atunci cum să ceri părinților să fie mai responsabili de rezultatele copiilor, cât timp părinții îi dau în grija unui sistem, care le e în bună măsură închis, și care în ultima vreme a devenit și opac?

Am să fac aici o paranteză, înainte de a trece la profesori. Am văzut criticată decizia de a ”îndrepta” bacalaureatul, cu un argument de genul ”nu cu asta trebuia început” și ”nu se face reformă cu pază și protecție.” E un non-sens. I-aș demonta ușor argumentele, dacă autorii ar aduce vreunul. În loc de asta, am văzut dat un exemplu de lucru care ar fi trebuit făcut înainte, ceva legat de subiectul la limba română care ar fi fost formulat astfel încât să inducă în eroare elevii. Or, exemplul respectiv e de fapt un contra-exemplu. Demonstrația e simplă: e prima oară când se dau astfel de subiecte, rău sau rău-voitor formulate? Hm? Vă amintiți o critică similară adusă subiectelor din anii trecuți? Vă amintiți, de fapt, orice fel de dezbatere asupra examenului de bacalaureat din anii trecuți? Nu. Din același motiv pentru care nu ar fi existat nici anul acesta dacă procentul celor promovați ar fi sărit de 80%. Cât de ridicol ar fi să spui, sau să pretinzi, că ar fi putut avea loc o dezbatere pornind de la următoarea observație: ”A fost o problemă cu formularea sau dificultatea subiectelor la bac… chit că l-au luat peste 80%. O mulțime de elevi ar fi picat nemeritat din cauza asta, presupunând că n-ar fi putut să copieze”. Chiar exemplul dat arată clar că lucrurile stau exact invers: ”paza și protecția”, cu alte cuvinte, asigurarea corectitudinii examenului, sunt singurul mod în care se poate începe efectiv reforma. Pentru că fără așa ceva nu există niciun argument vizibil pentru ea, niciun motiv să se dezbată ce ar trebui reformat și cum, niciun motiv să se ceară și să se facă vreo reformă.

3. Profesorii

Ei ar fi trebuit să-și dea mai mult silința la clasă. Da, la fel ca în cazul părinților, reproșul e întemeiat. Problema profesorilor nu este însă cum anume, ci de ce să facă acest lucru. Împreună cu elevii și părinții, și ei au fost prinși în cercul vicios al degradării nivelului de pregătire compensat cu creșterea nivelului de falsificare al bacalaureatului. Mai multă silință la clasă pentru un profesor înseamnă mai multă muncă și mai mult stres pentru el, mai multă muncă și stres și pentru elevi. Nu-s lucruri pe care să și le dorească cineva, cel puțin nu în sine; sunt acceptate doar pentru rezultatele pe care altfel nu le-am putea obține. Or, în cazul bacalaureatului, în ultima vreme nu mai exista vreo astfel de compensație. Elevii profesorilor sârguincioși luau bacul… la fel ca majoritatea celorlalți. E o demonstrație suplimentară a afirmației anterioare: corectarea examenului de bacalaureat e o condiție absolut necesară reformării sistemului.

Nu cred că e suficientă, însă. Există un alt cerc vicios, în care sunt prinși alături de părinți, și care le reduce motivația de a-și da silința la clasă. O bună parte dintre profesori își întregește venitul prin meditații. Acolo au toate motivele să muncească și să se streseze: recompensa succesului e cât se poate de palpabilă și imediată, la fel este și pedeapsa pentru un eșec. E o diferență majoră față de situația de la clasă. Chiar și cu bacalaureatul dat în mod corect: care sunt recompensele pentru un profesor care și-a făcut foarte corect meseria în clasă? Și care sunt riscurile pentru unul delăsător?

4. Administrația

Cu alte cuvinte, ministerul Educației și inspectoratele școlare. Ei ar fi trebuit să…? Hmm … bună întrebare! Simplul fapt că nu e limpede ce ar fi trebuit să facă cei de la conducerea domeniului arată limpede care e problema în ce îi privește. Nu e singurul lucru care o pune în evidență. Nu știu dacă ați remarcat situația stranie în care se află conducerea ministerului, mai exact dl Funeriu. Pe scurt, dl ministru a făcut un lucru absolut necesar, care a enervat pe (aproape) toată lumea. Chiar dacă nu toți își exprimă aprecierea, măcar nimeni nu contestă categoric modul în care s-a organizat examenul de bacalaureat de anul acesta. Însă ministrul este criticat și i se cere demisia. Nici măcar colegii de guvern și de partid nu se înghesuie să-i ia apărarea. Toată lumea e de acord că ceva trebuia făcut, deci, implicit, că predecesorii dlui Funeriu nu și-au făcut datoria. Dar câți comentatori, sau câți politicieni, chiar, le-au cerut demisia foștilor miniștri dupa examene de bacalaureat luate cu procente neverosimile, în condițiile în care fraudarea ajunsese un fel de secret al lui Polichinelle? De ce a fost nevoie de voința unui anumit ministru pentru a se corecta desfășurarea examenului de bacalaureat? De ce a fost nevoie de o decizie venită de sus în jos? De ce ceea ce ar trebui să fie o reușită este tratată ca un eșec?

Problema conducerii Educației este că, așa cum e organizat domeniul acum, se află inevitabil într-un conflict de interese. Pe de-o parte, ei sunt cei care conduc sistemul, sunt implicați în funcționarea lui la toate nivelurile, chiar dacă împart sarcina asta cu autoritățile locale sau cu conducerea unităților de învățământ. Pe de altă parte, tot ei sunt cei care au rolul de-a organiza examene care să evalueze nivelul de pregătire al elevilor. Implicit, evaluează astfel și propria lor performanță, în celălalt rol. Interesul de a organiza examenele cât mai corect și mai strict e în conflict cu interesul de a apărea că au condus Educația în mod competent. Explicația devine completă cu o observație suplimentară: e mult mai ușor pentru demnitarii și funcționarii de care vorbim aici să sacrifice primul interes. Situația dlui Funeriu e tot atât de stranie, pe cât de excepțională a fost decizia de a urmări strict primul interes, cu riscul de a nemulțumi pe toată lumea și a fi acuzat de incompetență.

5. În concluzie

Repet, articolul nu și-a propus să ofere ”soluția”, ci să expună ceva mai în detaliu problemele și să indice, în acest fel, direcția în care s-ar putea găsi rezolvări. Ar trebui, de asemenea, să fie îndeajuns de clar că nu generalizez, pentru că n-ar fi corect dar și pentru că n-am nevoie s-o fac. Vorbesc de elevi, părinți sau profesori, nu de toți elevii, toți părinții și toți profesorii. Sunt convins că există destui elevi conștiincioși, părinți implicați sau profesori competenți și motivați la ore, însă ei sunt excepțiile.

Rezumând, nu are sens să blamăm elevii. E un non-sens să li se ceară lor să asigure corectitudinea unui examen atunci când conducerea Educației nu ține la asta; e un non-sens să li se ceară să fie responsabili atunci când părinții lor nu reușesc; e un non-sens să li se ceară să-și ridice nivelul de pregătire atunci când profesorii lor nu sunt dornici s-o facă. Nu elevii sunt cei care trebuie să îndrepte sistemul; în schimb n-am niciun fel de dubiu că vor răspunde la orice fel de îndreptare (cum e, de exemplu, cazul bacalaureatului din acest an) cu rezultate mai bune. Problema părinților este că nu se implică îndeajuns în educația copiilor lor; dar dacă vrem s-o rezolvăm, ei trebuie să aibă și putere de decizie efectivă și informații mai bune din sistem. Problema profesorilor este că nu sunt destul de motivați ca să pregătească bine elevii; dacă vrem s-o rezolvăm trebuie să avem un mecanism mai bun de recompensare a celor care fac performanță și de sancționare a celor care fac contra-performanță. În fine, problema conducerii domeniului educației este că se pot pomeni cu sancțiune politică dacă își fac datoria profesională de a evalua onest elevii sau, invers, pot foarte ușor să primească o recompensă dacă nu-și fac datoria și permit sau încurajează evaluări falsificate. Rezolvarea este să fie cumva scoși din acest conflict de interese.

sursa: Contributors