D. Tudoran: Proteste, apeluri, camarilă și “Critica Programului de la Gotha”

 Aflu că aș fi semnat ”Apelul” inițiat de Sorin Ilieșiu prin care președintelui Traian Băsescu i se cere să-și prezinte demisia. Mi se fac reproșuri. Răspund: nu l-am semnat. Am semnat un alt document, ”Protestul trădătorilor”, inițiat de istoricul Filip-Lucian Iorga. Un document prin care – spre a-l rezuma — i se cere președintelui să-i prezinte scuze Regelui Mihai I pentru acuzațiile nedrepte pe care i le-a adus. Cum sunt sigur că după această precizare alții îmi vor reproșa că nu am semnat ”Apelul” inițiat de Sorin Ilieșiu, iată câteva gânduri.

”Protestul” îi cere președintelui să facă un simplu gest de bun-simț, un gest la îndemâna oricărui om de bună-credință. Am sperat că președintele poate face un gest reparator – al imaginii sale și al nedreptății făcute fostului suveran.

”Apelul” îi solicită președintelui să facă un gest de bun-simț istoric. Este o diferență substanțială pe care nu cred că Traian Băsescu este capabil să o anuleze. Președintele ne-a lăsat să înțelegem că, de s-ar fi aflat în situația ce l-a făcut pe rege să abdice, nu ar fi abdicat, de dragul poporului. De aceea, ar fi absurd să-l cred dispus pe Traian Băsescu să cedeze în fața unui ”Apel” care-i cere demisia într-un mod foarte pașnic.

”Protestul” este un text care încearcă să puncteze cu precizie o ieșire inacceptabilă și să mențină dezbaterea în zona efectelor pe care le-a declanșat. ”Apelul” este un text mult prea frenetic, din care acuzațiile ”curg râuri”. Se trage în Traian Băsescu din toate pozițiile, din motive de toate felurile. Printre țintași, oameni care strângeau semnături pe alt ”Apel” – cel de realegere a președintelui, de diabolizare a oricăror posibili concurenți electorali ai lui Traian Băsescu și de condamnare a celor ce se îndoiau de înțelepciunea acelui demers pro-Băsescu; unul la fel de frenetic ca ”Apelul” care îi cere azi lui Traian Băsescu să demisioneze.

“Protestul”, deși tăios în literă, mi se pare cu mult mai aproape de o temperatură normală pentru corpul de idei luat în discuție. ”Apelul” se înscrie într-o lungă serie retorică ale cărei puncte de fierbere și de îngheț se află la atât de multe grade diferență, încât corpului de idei i se aplică un soi de paralizant duș scoțian. Între fierbintele partizanat pro-Băsescu și dezavuarea exterminatoare a aceluiași Traian Băsescu temperatura normalității în care trebuie purtate asemenea dezbateri nu mai este îngăduită. Retorica bombastică ia locul demersului eficient.

Încercarea de a sugerea unui om ca Traian Băsescu să prezinte scuze pentru niște vorbe nedrept aruncate în obrazul Regelui Mihai I poate fi un act de naivitate. Gândul că îl poți determina pe același Traian Băsescu să recunoască șuvoiul de vinovății de care îl face responsabil ”Apelul” și a demisiona mi se pare cu totul o utopie. Și cu utopii nu se poate rezolva nimic. Încercările de a forța demisia lui Traian Băsescu din varii motive și pe toate căile mi se pare un spectacol halucinant. Cu atât mai mult, cu cât există o pârghie naturală, caracteristică unui stat de drept, prin care prezența lui Traian Băsescu în fruntea statului să fie evitată – alegerile.

Îmi veți spune că Traian Băsescu nu mai poate candida.

Mulțumesc. Știam. Dar clonele, suporterii săi necondiționați și membrii camarilei prezidențiale pot. Și se pregătesc în draci să o facă.

Aici ajung la un motiv fundamental pentru care nu am semnat ”Apelul”: mi s-a părut minat de o anumită duplicitate. Când un document atât de clocotior nu include nici un cuvânt, nici o umbră de reproș, nici o cerere expresă adresată camarilei ce l-a ajutat pe Traian Băsescu să se înfunde în erori, iar în cazul acuzațiilor nedrepte aduse Regelui Mihai I această camarilă tace sau încearcă să dreagă busuiocul cu lecții despre “stilistică nefericită”, furia demolatoare a “Apelului” mi se pare neconvingătoare.

Pe de-o parte se face afirmația: “Orice intelectual adevărat se descalifică dacă nu își exprimă dezgustul față de acțiunile și afirmațiile scandaloase ale dumneavoastră.” Pe de altă parte, nu se observă nici în ”Apel”, nici în alte demersuri inițiate de Sorin Ilieșiu dezgustul față de intelectualii din camarila prezidențială care continuă să tacă, să ne vorbească de o ”stilistică nefericită” sau chiar să îl apere pe Traian Băsescu. Se descalifică prin neexprimarea dezgustului și gașca de intelectuli care a fost pusă în fruntea IICMR după desființarea și apoi comasarea(?) institutelor conduse de Dinu Zamfirescu și Marius Oprea?

“Apelul” face afirmații pe care susținătorii celuilalt “Apel” – cel pro-Băsescu, de dinaintea alegerilor din 2004 și 2009 – când le auzeau de la susținătorii altor candidați sau de la oameni încă indeciși cui și, mai ales, de ce să-i dea votul, ștergeau dușumeaua discuțiilor cu ei, acuzându-i de tot felul de orori. Un exemplu, dar nu singurul ce poate fi oferit: “neantizarea flotei”, cum spune “Apelul” de acum. Foștii susținători ai fostului ministru al transporturilor știau de cazul “Flota” și atunci când îi acordau candidatului Traian Băsescu sprijinul lor necondiționat. Și-au adus aminte de el însă abia acum. De ce?

 

Dacă un personaj istoric dispare, dar locul său este luat de un produs al spiritului și literei camarilei sale, sloganul național devine “Să dăm mere, pe pere”.

În urmă cu câteva săptămâni, am urmărit discursuile ținute la New Orleans de câțiva dintre republicanii ce s-au hotărât să candideze la prezidențialele de anul viitor împotriva democratului Barack Obama. Mai nimic demn de reținut, cu excepția câtorva idei enunțate de Newt Gingrich, din păcate pentru republicani, un Gingrich gândindu-se prea târziu să candideze la o asemenea funcție.

Chiar dacă aș avea șansa să câștig, le spunea Gingrich suporterilor săi, asta nu va însemna nimic, dacă nu vom câștiga și atâtea locuri în Senat, atâtea locuri în Cameră și atâtea locuri de Guvernator. Aceste alegeri, explica el, vor fi alegeri de echipă, nu alegeri pentru un singur loc – cel de la Casa Albă. Singur, chiar și din Casa Albă, nu voi putea mișca lucrurile din loc nici măcar cu un inch.

O ieșire din scenă a unui om politic de energia lui Traian Băsescu fără ca ea să includă ieșirea din scenă a cercurilor concentrice care formează azi camarila sa nu va constitui decât o victorie superficială a celor ce nu îl mai doresc pe Traian Băsescu. Când toate tunurile nemulțumirii sunt îndreptate doar spre Traian Băsescu, România se poate trezi după viitoarele alegeri parlamentare și prezidențiale fără Traian Băsescu în vreun rol politic, dar cu sute, poate chiar mii de mini-Traian Băsescu peste tot, în articulațiile instituționale ale țării.

Respect decizia celor peste 25.000 de oameni care au semnat până acum ”Apelul” lui Sorin Ilieșiu așa cum voi respecta și decizia celor care se vor alătura acestui demers. Cunosc măcar câțiva dintre semnatarii de până acum și înțeleg foarte bine de ce această picătură a făcut ca paharul nemulțumirii lor să dea pe dinafară. Cred însă că “Apelul” lui Sorin Ilieșiu nu dovedește înțelegerea unui lucru important: Traian Băsescu nu este doar un om, a devenit o mentalitate. Omul poate să iasă din scenă, mentalitatea are toate șansele să rămână. Camarila unui om este sinistră. Camarila unei mentalități este devastatoare. Aceasta din urmă se înmulțește prin sciziparitate – îi tai un tentacul, în locul lui îi cresc două.

Dincolo de lipsa oricărei “declarații de dezgust” față de membrii camarilei prezidențiale, “Apelul” lui Sorin Ilieșiu poartă multe accente prea personale.

Autorul “Apelului” îi reproșează șefului statului că nu a făcut anumite lucruri “așa cum v-am cerut”; îi spune printre altele “Nu ați făcut nimic bun, cu excepția condamnării comunismului. Dar nici aceasta nu ați fi făcut-o dacă timp de un an nu v-aș fi încolțit cu apeluri argumentate și documentate, astfel încât să nu aveți încotro și să răspundeți favorabil.“

Sunt sigur că unele dintre lucrurile pe care i le-a cerut activistul civic Sorin Ilieșiu președintelui Traian Băsescu ar fi trebuit făcute dar nu sunt sigur că singurul lucru bun făcut de Traian Băsescu a fost condamnarea comunismului.

Cu tot respectul pentru cele multe și bune făcute de Sorin Ilieșiu în toți acești ani de după 1989, somarea unui șef de stat de a-și prezenta demisia nu poate fi articulată (și) pe asemenea pârghii, fără a da de gândit nu doar în legătură cu motivele pentru care președintele este somat să-și prezinte demisia. Dă de gândit și în legătură cu grandomania de care pot fi loviți unii dintre cei ce nu mai suportă grandomania “președintelui jucător”. Asta poate submina definitiv și puținele șanse de succes ale unui demers de acest fel.

Vorba lui Sorin Ilieșiu (Karl Marx, Critica Programului de la Gotha, 1875) – “Dixi et salvavi animam meam”.

sursa: Certocratia