Si viata ii va mantui… sau despre „Generatia pierduta 2.0”

Bacalaureatul 2011 a însemnat pentru mulţi o mare surpriză… şi nu prea. Pentru unii a fost doar o confirmare a ceea ce ştiau deja din propria lor practica educaţională: că împăratul este gol. Desigur, prea puţini avuseseră curajul să o spună în public. A trebui să vină un personaj funebru, cu idei puţine dar fixe, un matru cu faţa de copil îmbătrânit, pentru a ne pune oglinda adevarului în faţă. Şi aşa cum spuneam în altă parte (poţi citi aici) ceea ce am văzut nu ne-a placut deloc.

Desigur, s-au făcut analize mai mult sau mai puţin obiective asupra fenomenului (analiza proprie aici). Nu s-a scurs multă apă pe Dâmboviţa şi a apărut pe FB o scrisoare asumată de către unul dintre elevii picaţi la Bac (conţinutul ei aici), scrisoare care condamna întreaga societate pentru eşecul şcolar al unei generaţii. Scrisoarea a generat, la rândul ei, un răspuns vitriolant din partea lui M. Goţiu, în paginile VoxPublica (citesteaici).

Sunt absolvenţii anului de graţie 2011 doar nişte victime ale unui sistem educaţional malformat şi ai unei societăţi corupte până în măduva? Începe reforma evaluării printr-un Măcel al Inocenţilor? Poate şcoala să îşi asume întreaga vină a sistemului educaţional, care este mult mai larg, ca sferă, decât doar instituţia şcolii în sine? Se poate rezolva criza de sistem a învăţământului românesc  prin simpla modificare e legislaţiei şcolare? Toate acestea sunt întrebări pline de conţinut şi grele de urmări. Dar nu îmi propun să tentez nişte răspunsuri aici şi acum.
Ceea îmi propun este să le spun celor care au suferit un eşec la examenul de Bac că, în esenţă, există viaţă şi după această înfrîngere de etapă.

Nu ştiu dacă fiecare şut în fund înseamnă cu necesitate un pas înainte, dar ştiu că te poţi ridica de fiecare dată când ai căzut. Ştiu că în viaţă există înfrângeri mai dureroase decât pierderea unui examen, şi că unele, din nefericire, sunt pierderi definitive. Însă dincoace de zidul de durere al Bolii şi de ceasul ultim al Morţii, orice este posibil. „Ai câştigat continuă, ai pierdut, continuă” – aceasta ar trebui să fie lecţia acestui moment. Pentru că atâta vreme cât există viaţă există şi speranţă. În orice moment putem spune, nouă şi celorlalţi: „Ajunge.” Şi să ne reinventăm. Să apucăm pe un alt drum. Să ne oferim o nouă şansă. Din viaţa mea studenţească îmi aduc aminte de un coleg de la filo, de formaţie inginer, ce se hotărâse să facă latina la zidupă ce ieşise la pensie; mă înclin în faţa memoriei sale ca în faţa unui monument al reinventării de sine.

Şcoala nu îţi oferă nimic din ceea ce nu ai putea să îţi oferi singur, dacă ai dori cu adevărat acest lucru. În oraşul în care vieţuiesc cel mai mare cititor de literatura patristică este un valutist bronzat din născare. Şi biblioteca filozofică personală cea mai completă pe care am întîlnit-o pe vremea împuşcatului şi a odioasei sale soţii aparţinea unui ajutor de maistru  la o fabrica de conserve. „Şcoala vieţii” nu este doar o găselniţă ce scuză lipsa studiilor – este un adevăr peste care nu poţi trece fără a îţi asuma riscuri personale.

Cei care au picat Bacul îl pot trece la toamnă. Sau în alt an şcolar. Dar nu Bacul îi va forma ca oameni. Pierderea unui loc într-o Universitate acum nu este o tragedie, în ţara în care avem prea mulţi jurişti dar un serios deficit de instalatori, prea mulţi economişti dar prea puţini mecanici auto. Să mai adaug că oricare dintre reprezentanţii acestor două respectabile meserii „manuale” căştigă cel puţin dublul salariului unui profesor, actor de teatru sau muzeograf?

Această ţară are nevoie de oameni deplini, cu studii universitare sau fără. Când peste zece ani cei care au absolvit liceul în 2011 dar au picat la Bac se vor plimba de mînă cu fii sau fiicele lor, atunci vor avea în ochii acestora oglinda deplină, nedeformată, a fiinţei lor. Şi dacă acei ochi vor străluci de mândria că se află alături de parinţii lor, pentru că aceştia sunt „cei mai mari oameni din lume”, atunci vor şti că eşecul de la Bac nu i-a făcut decât să acumuleze o lecţie în plus. Şi orice lecţie bine învăţată, asumată, te face mai puternic.

PS Am folosit sintagma de „Generaţie Pierdută” fiind perfect conştient că nu am şi nu avem de-a face cu o astfel de generaţie. Generaţia absolvenţilor din 2011 nu se deosebeşte de cea a absolvenţilor din 2010, 2008 sau 2005 decît prin procentele de promovabilitate la Bac. Prea puţin pentru a-i aloca un titlu căruia altegeneraţii pierdute (de pildă aceea a tinerilor care au făcut primul război mondial) i-au făurit un glorios panaş. Cât despre acolada 2.0 ea este subînţeleasă în cazul celei mai Internet addicted generaţie care a părăsit bancile şcolii în România. Asta până când cei care se află acum în creşe şi grădiniţe, cei care s-au născut cu un tablet PC, iPhone sau iPad la îndemână, nu vor irumpe în viaţa publică şi, uitându-se în ochii noştri (să sperăm cu înţelegere iar nu cu mânie) ne vor spune: you are obsolete.

articol aparut si pe Blogatu

Etichete:, , , , ,

Trackback-uri/Pingback-uri

  1. Şi viaţa îi va mântui sau despre eşecul generaţiei 2.0 | Radu Zlati - Partidul National Liberal - 8 iulie 2012

    […] a apărut iniţial in 2011, pe blogul personal. La un an distanţă, observ spre dispararea mea, că nimic esenţial nu s-a schimbat spre bine în […]

    Apreciază

%d blogeri au apreciat asta: