Acum cîteva zile a apărut în Observatorul Cultural o evaluare foarte bună a impementării reformei universitare, aparţinînd lui Liviu Ornea, profesor la Facultatea de Matematică Bucureşti. Ţin să o amintesc nu doar pentru că îmi confirmă, parţial, unele temeri mai vechi faţă de această reformă hiper-entuziastă, ci pentru că mi se pare că surprinde foarte bine care sînt acele puncte slabe tipice ale unei reforme pe care, nici de data asta, nu s-a obosit nimeni să le ocolească.
Principala nemulţumire exprimată în articol este cea faţă de o reformă foarte ambiţioasă care nu e urmată de o implemetare coerentă: legislaţia şi procedurile întîrzie, astfel că, de exemplu, posturile eliberate de pensionarea obligatorie la 65 de ani rămîn blocate. Astfel, una din principalele promisiuni ale reformei, înnoirea corpului didactic prin debirocratizarea angajărilor (să-i zicem atragerea “tinerilor de valoare”…), nu s-a realizat. Mai mult, personalul didactic şi administrativ reacţionează la caracterul tulbure al perioadei şi preferă să rămînă în expectativă o vreme, ceea ce îngreunează o dată în plus implementarea reformei.
Un alt efect pervers al clasificării universităţilor pe care îl vede autorul este că universităţile mari vor fi afectate la finanţarea nivelului licenţă, ceea ce va spori numărul locurilor cu taxă. În general, s-ar părea că actuala reformă împinge şi mai mult sistemul universitar spre privatizare, ceea ce ar consfinţi blocarea accesului în universităţi pentru tinerii din medii defavorizate, în special de la ţară (o segregare de altfel deja suficient de betonată, despre care noul rector al Universităţii Bucureşti spunea chiar astăzi că i se pare o “catastrofă socială”).
La cele spuse în articol aş adăuga alte cîteva lucruri auzite de la prieteni universitari sau foşti universitari. Reforma a produs o clasificare universitară care ca idee poate fi bună, dar care în realitate e adesea nejustificată şi, aplicată prea vijelios, produce discriminări de neînţeles împotriva unor facultăţi de foarte bună calitate care, de exemplu, nu mai primesc finanţare pentru doctorate.
Salariile sînt încă mici (salariile de mii de euro de prin presă sînt pentru funcţiile administratetive ale unei restrînse categorii de privilegiaţi), ceea ce, în combinaţie cu faptul că munca de profesor a ajuns mai mult o funcţie birocratică de completat acte decît una realmente didactică, îi face pe mulţi universitari foarte buni (nu doar asistenţi, ci şi lectori, conferenţiari etc., deci deja formaţi) să părăsească sistemul, ceea ce reprezintă o mare pierdere.
În sfîrşit, cum spune şi autorul la finalul articolului, poate era mai bine cu o reformă mai aşezată, pentru care să existe un minim sprijin de partea cealaltă. Sigur, ştim cu toţii că opoziţia nu face altceva decît să spună nu ca o păpuşă stricată, indiferent de proiect, dar asta nu înseamnă deloc că toate posibilităţile de acţiune sînt blocate. De exemplu, dacă s-ar reuşi convingerea publicului printr-un proiect de reformă evident bun, atunci opoziţia nu ar mai avea ce să zică şi s-ar ralia şi ea.
Şi, oricum, pînă la urmă asta e responsabilitatea politicienilor aflaţi la putere. Nu e normal nici ca noi să le cerem lucruri imposibile, dar nici ca ei să spună că nu se poate înainte să încerce măcar. La ce ne va folosi nouă dacă peste un an reforma actuală va fi contramadantă de una de sens opus sau, poate mai rău, dacă ea se va rămîne ceva incert şi amorf?
Radu Zlati 
Comentarii recente