L. Ornea (Observatorul Cultural): BIFURCAŢII. Universitatea, la sfîrşit de an

Universitatea din Bucureşti şi-a ales deja noul rector. Au fost alegeri liniştite, cu un singur candidat, profesorul Mircea Dumitru, filozof, despre care se ştia de mult că, probabil, va candida. Singurul dubiu era în legătură cu atingerea cvorumului; a fost atins. Unii sînt nemulţumiţi pentru că, vezi Doamne, neexistînd mai mulţi candidaţi, nu a fost o adevărată dezbatere de idei, o confruntare între diferite viziuni şi programe manageriale (sic!). Poate că, într-adevăr, ar fi fost mai bine să fie mai mulţi candidaţi. Dar, în situaţia în care ne aflăm, eu m-am mirat că am avut şi unul. La fel va fi şi la concursurile pentru decani: majoritatea facultăţilor abia dacă găsesc un sinucigaş care să accepte corvoada. Nimeni nu vrea să se complice cu asemenea funcţii de răspundere într-o perioadă atît de tulbure, de instabilă. Pentru că, să nu ne amăgim, legea adoptată acum aproape un an deja, încă nu funcţionează cum trebuie şi nu puţini aşteaptă, de fapt, să pice guvernul, sau măcar ministrul, şi să se schimbe totul (altfel nu-mi explic de ce, de exemplu, oameni care mai au un an pînă la pensionare se agaţă de cîte o funcţie de conducere: dacă se schimbă calimera, e posibil ca funcţia asta să le dea posibilitatea să rămînă pînă la şaptezeci de ani). Situaţia e cam aşa: o parte deloc neglijabilă a universitarilor e contra, iar din cealaltă, unii măcar nu sînt contra şi foarte puţini sînt pentru. Dintre ultimii, şi mai puţini sînt dispuşi să-şi asume responsabilităţi. Mai rău e că, deja, scepticismul şi neîncrederea îi cuprind şi pe cei care au crezut şi sperat că lucrurile se pot pune pe roate foarte repede în noul cadru legislativ. N-a fost aşa. Sînt prea multe de schimbat în timp prea scurt, în unele cazuri, legislaţia subsidiară a ieşit cu întîrziere sau încă nu a ieşit. Unele prevederi din legile emise de MECTS nu se armonizează cu cele din legile altor ministere. În plus, există mari deficienţe de comunicare, funcţionarii din universităţi nu înţeleg, nu ştiu cum să aplice unele dintre legile sau metodologiile noi. Toate astea creează o stare de iritare şi insecuritate, induc senzaţia că totul e greşit – ceea ce e departe de adevăr.
Iată un exemplu flagrant de prevedere foarte bună a legii care nu funcţionează. E vorba despre noile condiţii minimale pentru posturile de conferenţiar şi profesor. Am sperat că ele vor permite tinerilor de valoare să ocupe rapid posturi de conferenţiar – odată ce criteriul vechime a fost eliminat –, am sperat că golurile lăsate prin pensionarea obligată la şaizeci şi cinci de ani vor fi umplute cu colegi din universitate sau din afara ei, poate chiar din străinătate… Dar posturile sînt, în continuare, blocate. Colegii ni se pensionează pe capete. Cei care pot se transferă, chiar înainte de pensionare, în institute de cercetare unde, CS1 fiind, se poate sta pînă la şaptezeci. Dintre cei pensionaţi sau plecaţi, unii continuă să predea în regim de plată cu ora; dar nu toţi, mai ales dacă e vorba despre ore din norme de lector, prost plătite. Aşa că, deocamdată, cîştigul e doar financiar, iar pierderea e enormă. În plus, încă nu am auzit pe nimeni dintre colegii din străinătate interesat să se întoarcă: leafă mică (pentru ei), insecuritate prea mare. Tot auzim că „se studiază“ posibilitatea deblocării posturilor, măcar a celor de conferenţiar, ni se tot cere să dăm lista posturilor, să facem comisiile (?!), dar nu se întîmplă nimic. Şi, după cum se anunţă anii ce vin, o să ne trezim iarăşi cu un dezechilibru ca la sfîrşitul anilor optzeci.
Alt exemplu. Universităţile mari, de cercetare, primesc şi vor primi mai multe locuri la master şi doctorat. Corespunzător, cele clasate „de educaţie“ ar trebui să primească mai multe locuri la licenţă. În teorie, e bine, e corect. În practică, universităţile mari vor fi lovite. Vor pierde din finanţarea de bază pentru licenţă (ceea ce va duce la mărirea numărului de studenţi cu taxă: nu prea văd copii din Bucureşti mergînd să studieze la Piteşti, Tîrgovişte sau Constanţa) şi nu vor cîştiga nimic. Pentru că, din raţiuni economice şi sociale, potenţialii masteranzi ai universităţilor mici nu vor veni la cele mari. Bursa e acum de trei sute cincizeci de lei; un prînz la cantină e, aproximativ, zece lei. Căminul costă cam o sută de lei pe lună. Faceţi socoteala şi vedeţi cît mai rămîne pentru mîncarea de seară şi dimineaţă, pentru ţigări… Iar studenţii urăsc austeritatea…
E clar că bursele sînt neacoperitoare. Ele nu sînt gîndite după necesităţi, ci după posibilităţi. Mai mult, prin granturile de studii, nici finanţarea de bază nu va mai acoperi toată capacitatea de şcolarizare aprobată. Se vorbeşte despre coplată, despre un sistem de împrumuturi pentru studenţi. Tare mă tem că întîi se va introduce principiul coplăţii şi abia apoi se va pune pe roate sistemul de împrumuturi. Una peste alta, mi se pare că ne îndreptăm către un învăţămînt universitar privat, lucru care îmi displace profund. Mai ales că, deja, aproape nu mai am studenţi de la ţară: majoritatea sînt de la oraş, cu părinţi care au făcut studii. Pentru copiii săraci nu prea mai sînt şanse.
Altă necunoscută e masterul didactic. Prevăzut în lege, nimeni nu ştie, deocamdată, cum şi de cine va fi organizat.
Există, din păcate, un divorţ din ce în ce mai vizibil între intenţii (neîndoielnic bune) şi posibilitatea punerii lor în practică. Ştiu că e foarte greu să faci asemenea schimbări în timp atît de scurt. Ştiu şi-i înţeleg pe cei care se zbat să le facă, le înţeleg frustrarea şi sentimentul că se luptă de unii singuri. Dar tare frustrant e şi să lucrezi în condiţiile astea. Şi mă întreb (recunosc: abia acum) dacă, totuşi, nu aveau dreptate cei care susţineau că totul trebuie făcut mult mai încet şi numai după ce am convins şi măcar o parte a „celorlalţi“. Dar, de-acum, întrebarea e doar retorică. Trebuie găsite soluţii în situaţia dată, nu în alta. Există?

Etichete:, , , , , , , , , , , ,

Comentariile nu sunt permise.

%d blogeri au apreciat: