Am ezitat pentru comemorările acestei zile, pe plan naţional, între moartea brutală a voievodului Grigore III Ghica şi înfiinţarea, prin decret imperial, a Universităţii din Cluj (1872).
Pentru că despre UBB promit să revin în contextul a ceea ce voi numi ”Proiectul Transilvania”, parte a ceea ce ar trebui să fie ”Proiectul România”, am ales să scriu câteva cuvinte despre tragica moarte a voievodului Ghica. Moarte care ne arată încă o dată că străini de neamul românesc, dar asumându-şi integral responsabilităţile ce le incumbă odată cu demnitatea funcţiei de conducător al statului român (mai ieri scriam despre marele Carol I) au fost adevăraţi reprezentanţi ai intereselor românilor. Mergând, în cazul voievodului Grigore II Ghica, până la sacrificiul suprem, prin juvăţul harapului – moarte umilitoare urmată de batjocorirea cadavrului aruncat în curtea palatului domnesc.
Nu mă pot opri să gândesc ca un străin, un grec, un fanariot (cu câtă uşurinţă folosim acest termen în sens depreciativ!) a murit pentru că a încercat să păstreze Bucovina în trupul ţării, în timp ce nişte politicieni care se pretind români au acceptat cu atâta uşurătate ca ceea ce avea cât de cât viu şi profitabil România, în plan economic, să fie vândut (şi pe bani puţini!) unor companii străine. Dacă am devenit o colonie, atunci nu este din vina străinilor, ci din vina noastră, românilor. Majestatea Sa regele Mihai I spunea pe drept cuvânt că ţara nu este a noastră, ci am luat-o împrumut de la copiii noştri, şi trebuie să le-o dăm înapoi cum am primit-o, dacă nu mai mult. Dar au fost urechi care să îl audă şi voinţe politice care să urmeze sfatul acestui mare bărbat de stat român?
Dintre evenimentele străine, aş remarca azi ziua naşterii lui Eugenio Montale, unul dintre poeţii mei favoriţi. Las prietenilor, mai jos, un poem:
O, râuri,
sunt de-ajuns câteva săbii de iarbă
atârnând de stânci
peste delirul mării,
ori două palide camelii
în parcurile pustii
şi un eucalipt care se afundă
prin foşnete şi prin nebune zboruri
în lumină! Iată că în jur, ca şerpii,
într-o clipă nevăzute fire mi se încolăcesc,
biet fluture-n păienjenişul întins
de freamătul măslinilor, de floarea-soarelui
ce mă priveşte.
Dulcea robie de astăzi a celui
ce se predă aproape
spre a trăi din nou un vechi joc
niciodată uitat.
Îmi vine-n minte asprul filtru
întins adolescentului fără de cârmă:
în limpezile dimineţi când se topeau
spinări de dealuri şi de cer; în nisipul
ţărmului veneau, în vârtejul amplu,
o pulsare egală de vieţi,
o febră a lumii, şi fiecare lucru
se mistuia în sine
ca oasele de sepie izbiţi atunci
de valuri, pe încetul să dispărem,
să devenim
un arbore ori o piatră
de mare şlefuită, şi în culoarea
apusurilor să ne topim
şi să ne spulberăm ca trup,
ca să ţâşnim asemenea izvorului
de soare beat şi devorat de soare…
Erau aceastea
urările copilului – o, râuri! –
când rezemat de-o balustradă roasă
pierea pe-ncetul surâzând.
Câte spuneau luminile de mare
reci celui ce fugea de ele sfâşiat.
Lame de apă dezgolindu-se prin vaduri
de trecătoare ramuri, brune stânci
prin rumeguş, săgeţi
de rândunele vagabonde…
O, cum puteam
să cred odată, pământuri,
frumuseţi funerare, rame de aur
în agonia oricărei fiinţe!
Mă întorc
azi mai puternic către voi
ori mă înşel, cu toate că inima
pare că se topeşte-n amintiri senine – şi aspre.
Trist suflet al trecutului
şi tu voinţă nouă ce mă chemi,
e timpul să vă reunesc
într-un liman senin de-nţelepciune.
O zi va deveni o dată cu chemarea
unor glasuri de aur, de îndrăzneţe măguliri,
o, suflete care nu mai eşti divizat!
Gândeşte-te să schimbi în imnuri elegia,
să te refaci, să nu mai fii absent.
Asemenea acestor crengi,
ieri mizere şi goale, astăzi pline
de freamăt şi sucuri,
să simţim şi noi mâine
o revărsare a visurilor,
o grabă nebună de glasuri
spre un rezultat, şi-n soarele
ce vă inundă, râuri,
să reînflorim!
articol apărut și pe Radu Zlati
Radu Zlati 
Comentarii recente