În fiecare an celebrăm sacrificiul Timișoarei. Și mai de fiecare dată, uităm câte ceva din idealurile ei. Nu idealurile din 16-22 Decembrie 1989, căci este greu să ne punem, mulți dintre noi, în locul celor care, cu piepturile goale, au înfruntat plutoanele de soldați. Ci acelea care, ulterior primelor zvâcniri ale Revoluției, au căutat să sistematizeze niște noi ”Cereri ale norodului românesc”. Uităm mai cu seamă celebrul punct 8 al Proclamației de la Timișoara. Uităm mai ales felul cu totul anapoda în care a fost ”rezolvată” problematica raporturilor dintre poporul român și cei care, direct sau indirect, însemnau pentru români odioasa Securitate: avem azi informatori ai Securității scoși în afara vieții politici și ofițeri ai acesteia făcând politică al nivel înalt, ca să nu spun și super-îmbogățiți.
Dar, chiar și așa, tot este bine că memoria socială nu i-a uitat, pe martirii Timișoarei. Și jertfa orașului-erou. Și că, măcar odată pe an, simțim în pieptul nostru de aramă valuri, amestecate, de mândrie și de rușine.
Sursa: Radu Zlati
Radu Zlati 
Comentarii recente