Puțin despre UDMR

La TV, o emisiune marca Radu Tudor abordând problemele relației româno-maghiare. În care nici Frunda nici academicianul Giurescu nu cunosc foarte bine prevederile Legii Educației privitoare la înființarea claselor. Oricum, Giurescu se află mai aproape de adevăr, legea este discriminator pozitivă cu privire la etnicii minoritari: o clasă sau o școală cu elevi de etnie română se poate desființa mult mai ușor decât corespondentele lor având elevi minoritari etnici. Cu corespondentul că o clasă cu elevi minoritari se poate înființa mult mai ușor decât o clasă cu elevi români (prin excepție de la lege). În final, Radu Tudor citează din Lege și pune capăt discuției. În treacăt fie zis, consider că această discriminare pozitivă este justificată. Dar nu aici este problema.

Problema este că guvernul USL prin premierul său social democrat păstrează UDMR la palierul puterii de stat, deși UDMR este oficial partid de opoziție. Nu ar fi o problemă majoră (chiar și în perioada aprilie-decembrie 2012 UDMR și-a păstrat oamenii în funcțiile adminsitrative cheie din zona Covasna-Harghita și chiar prin alte locuri) dacă UDMR prin liderul său Hunor nu ar fi amenințat că, dacă minorității maghiare nu i se va da satisfacție, UDMR va întreprinde o vastă campanie de presiune externă asupra statului român în vederea îndeplinirii propriilor deziderate politice. Ori ”satisfacție” poate însemna pentru UDMR foarte multe lucruri, în foarte multe domenii.

Este de înțeles (vorbind în ordine politică iar nu morală) că premierul Ponta își securizează poziția (a sa și a partidului) prin ținerea aproape a componentei parlamentare UDMR. UDMR jucând în acest caz rolul pisicii arătate PNL-ului, aliatul nărăvaș care se dorește a fi egalul PSD. Aliatul și, în perspectiva 2016 (sau mai devreme…) posibilul adversar politic. Mai puțin de înțeles este faptul că Ponta, prin anumite poziții publice, se joacă cu focul udemerist. Căci maghiarii pot fi niște aliați loiali, noi știm asta. Dar UDMR este, alături de Băsescu, poate singurul factor care poate coaliza o majoritate a electoratului român. O coalizare împotriva oricărui partid sau personalitate politică ce va transgresa limitele a ceea ce această majoritate consideră că este legitim în a se acorda ca ”satisfacție” minorității maghiare.

Nu discut dacă temerile majorității de care făceam vorbire mai sus sunt întemeiate sau nu. Probabil că Hunor are dreptate când afirmă, într-un interviu, că liderii români nu sunt convinși nici azi de caracterul definitiv și irevocabil al Unirii din 1918 – de unde reacțiile lor supradimensionate. Dar poate că au dreptate și românii atunci când acuză UDMR că nici maghiarii nu împărtășesc această convingere privitoare la Marea Unire. Așa încât suntem într-un șah etern. Etern sau până când mentalitățile se vor schimba, până când buna-credință a ambelor părți va fi demonstrată până la capăt.