Azi este Ziua Învățătorului. Cum nu există și o Zi a Profesorului, eu personal prefer să o numesc, în forul meu interior, Ziua Dascălului. Deși știu foarte bine că sunt multe cadre didactice în învățământul românesc dar nu toate acestea se pot numi dascăli.
Dar nu despre aceia năimiți dintre colegii mei vreau să vorbesc aici, nu despre aceia care se duc înspre școală cum se duce orice amploaiat înspre locul său de muncă. Ci despre aceia care fac totul pentru și din dragoste pentru omul ascuns în puiul de om, care văd în școală nu o instituție ci un templu, iar în a fi cadru didactic nu o meserie, ci o vocație. Nu mă gândesc acum la aceia care, pentru cele 16 sau 18 ore de muncă la catedră pe săptămână primesc salar, ci despre aceia care primesc din partea societății o răsplată întotdeauna prea mică pentru zecile de ore, din clasă și din afara clasei, generos cheltuite pentru ca elevii lor să aibă un viitor – și nu unul oarecare, ci unul care să împlinească și să rodească sămânța de umanitate ce așteaptă roua învățăturii, în fiecare copil.
Acestor oameni eu, elevul de odinioară și profesorul de azi , le mulțumesc. Doamnei mele învățătoare care acum învață îngerii, doamnelor și domnilor profesori din anii școlii generale (știu, am fost un drac de copil…), din anii liceului sau ai universității (viața mi-a motivat, în cele din urmă, absențele…), tuturor colegilor mei din cei peste 20 de ani petrecuți în școala românească așa cum este ea, cu bune și rele. Tuturor, adâncă recunoștință. Fără ei, azi, eu nu aș fi eu.
PS Și da, sper că toți cei care activează în învățământul românesc vor avea, atât de repede pe cât este omenește posibil, o nouă Lege a Educației. O merită!
Radu Zlati 
Comentarii recente