Nu am participat în mod direct la Revoluția din 1989. Cunosc prea puțini revoluționari, iar cu cei pe care îi cunosc nu am împărtășit informații relevante despre evenimentele din acel Decembrie însângerat. Deci nu pot ști, din sursă directă, de ce au ieșit în stradă toți aceia care au determinat începutul procesului care, din etapă în etapă, a adus românii și societatea românească în momentul, nu lipsit de o anume grație, plasat undeva între tristețe și speranță, al lui Decembrie 2014. Deci, repet, nu cunosc de ce au luptat, iar unii au murit, miile de eroi, cunoscuți sau necunoscuți, ai Revoluției din 1989. Dar cred că știu, sau doar bănuiesc că știu, pentru ce nu au luptat.
Nu au luptat pentru ca fii celor care conduceau, în 1989, România, să mă conducă pe mine și pe copiii mei. Nu au luptat pentru ca eșalonul II și III al PCR, precum și cei proveniți din serviciile de informații ale regimului comunist, să dețină pârghiile directe sau indirecte ale mecanismelor politice și economice financiare ale României de azi. Nu au luptat și nu au murit pentru ca minciuna și înșelătoria, publică sau privată, să fie, în continuare, armele cele mai des uzitate în drumul parcurs de români în cariera lor, profesională sau politică. Nu au luptat și nu au murit pentru ca două decenii după lupta și sacrificiul lor, segmente importante ale societății românești să declare că regimul comunist a fost mai bun decât democrația pe care o trăiesc. Nici ca Ceaușescu să fie valorizat și regretat de către (prea) mulți dintre conaționalii mei.
Și pentru că toate acestea nu au fost dorite de către cei care au ieșit în stradă în zilele lui Decembrie 89, presupun că revoluția lor nu s-a terminat. A noastră?
Radu Zlati 
Din tot vartejul acelor zile am ramas cu sentimentul ca m-am eliberat. In mod ciudat, desi imi dau seama acum ca „am fost un dobitoc”, cum ar fi spus Postelnicu, ca am fost carne de tun in instrumentarea unor structuri care au aprins fitilul in folosul lor, mi-am confirmat demnitatea iesind in strada pe 21 si pe 22 decembrie. Si, acum, dupa 25 de ani, imi dau seama ca a fost cel mai bun moment si amintirea cea mai puternica ce ma leaga de tata, cu care am fost atunci in strada. Acum, ca de aproape trei ani s-a prapadit, pretuiesc inca si mai mult acele clipe. Faptul ca am fost amandoi ragusiti cateva zile, ca am stat ca niste naivi sa „pazim institutia” cu ceilalti voluntari, avand un AKM47 cu doar 5 cartuse, imposibil de tras decat la foc cu foc, in conditiile in care tata nici nu stia sa-i puna incarcatorul … Stiind ca am fost manipulati, ca am servit fara sa stim interesele unor securisti din umbra, pentru mine ramane acel moment o revolutie. Neimplinita, mi-am dat seama inca din ianuarie si februarie 1990 cand „ceatza” impiedica TVR sa dea imagini din Piata Victoriei. Am ramas vigilent de atunci. De curand a trebuit sa constat ca nici nu are cine sa ma reprezinte politic in cloaca asta actuala. Astept o noua revolutie.
ApreciazăApreciază
Nimic nu este zadarnic, chiar dacă unele gesturi par acum, retrospectiv, gratuite sau zadarnice. Valoarea lor constă, dacă nu în altceva, în Frumusețea lor, în simbolistica lor internă – dincolo de interpretările ce se pot da din afară sau post festum, chestiile astea ramân.
ApreciazăApreciază