Discursul președintelui ales al României, domnul Klaus Iohannis – Timișoara, 16 decembrie 2014

Mulțumesc pentru invitația pe care mi-ați adresat-o. Este o onoare pentru mine să mă aflu astăzi, 16 decembrie, la Timișoara.

Am făcut promisiunea de a veni la Timișoara nu doar pentru semnificația politică și simbolică a momentului. Ci din respect. Din respect pentru cei care și-au dat viața în 1989 pentru ca noi azi să trăim în democrație.

25 de ani. Atâția au trecut de când cetățenii Timișoarei s-au ridicat împotriva dictaturii comuniste. Curajul lor a inspirat o întreagă națiune. Ei au arătat primii că aspirația spre libertate este mai puternică decât aparatul represiv al unui regim autoritar.

Celebrăm astăzi momentele care au marcat debutul Revoluției Române. De aceea aici la Timișoara vreau să vorbesc în primul rând despre libertate.

Este mai simplu să vorbești despre libertate în raport cu opusul ei, în contexte care o îngrădesc, sub dictaturi.

Este mai greu să discerni ce înseamnă libertatea într-o lume care poate păstra bine aparența ei.

Libertatea nu trebuie subînțeleasă, pentru că nu este lipsită de provocări nici astăzi. Chiar dacă diferite, aceste provocări există. Nu e niciodată inutil sau banal să vorbim despre libertate.

A consfinți libertatea pe hârtie nu este suficient. Pentru că lipsa de opțiuni și de perspective, constrângerile sociale și economice, ineficiența instituțiilor care ar fi trebuit să servească cetățeanul ajung forme de îngrădire a libertății.

De aceea, în orice construim, suntem datori să avem mereu ca reper, ca principiu libertatea.

Aici, la Timișoara, comunismul a fost învins pentru prima dată în decembrie 1989. Regimul comunist s-a prăbușit așa cum s-a instalat: prin crime și abuzuri. De prea multe ori am arătat că nu am învăţat nimic din istorie, deci nu ne mai putem permite să ignorăm lecţiile trecutului, așa cum este conştientizarea ororilor pe care comunismul le-a produs în România. Pentru mine aceasta este cu siguranţă o temă de readus în prezent, de repus în discuţia societăţii. Viitorul democratic al naţiunii române depinde de modul în care ne asumăm un trecut tragic, dar şi de felul în care demonstrăm zi de zi că ştim să apărăm libertatea, drepturile omului şi valorile europene. De aceea, avem mereu nevoie de amintire şi reamintire, doar aşa ne putem feri de comunism. România are nevoie de un mare muzeu naţional al comunismului care să inspire proiecte educaţionale mari, să inspire teme privind diversitatea, nevoia de toleranţă, de responsabilitate civică. În calitate de preşedinte al României, voi pleda pentru construirea unui astfel de muzeu, pentru că preşedintele trebuie să vegheze la cultivarea și protejarea memoriei naţiunii sale.

Un sfert de secol a trecut din decembrie 1989 – foarte mult pentru o viață de om, suficient de mult pentru ca o națiune să facă un bilanț.

Așa că avem datoria să ne întrebăm cu luciditate: ce am făcut cu această libertate a noastră, cucerită prin jertfă? Ce am făcut cu România în acest sfert de secol?

Sunt lucruri pe care le-am reușit, fără îndoială. Am construit pentru România un sistem de securitate. Suntem membri ai NATO și avem un parteneriat strategic cu Statele Unite ale Americii. Astăzi România e o țară sigură, din punct de vedere al securității și un partener credibil în lume.

Am integrat România în Uniunea Europeană. Este și acesta un bun câștigat, rezultatul unui acord, unui proiect național unanim împărtășit.

Avem o sumă de practici democratice încetățenite, libertatea de exprimare, dreptul la proprietate și o cultură civică, participativă deja vizibilă.

Dar în același timp trebuie să ne gândim la restanțele libertății. Și să ne întrebăm:

Este sistemul democratic pe care l-am construit pe deplin funcțional sau nu?

Sunt sistemele noastre publice eficiente sau nu?

Este România azi o economie de piață performantă sau nu? A recuperat suficient din decalajul față de statele occidentale?

Ne-am valorificat noi potențialul și oportunitățile sau nu?

Răspunsul la toate acestea este mai degrabă nu. La aceste capitole și la multe altele avem restanțe, unele chiar foarte mari.

Am integrat România într-un sistem de securitate și în construcția europeană, am pus-o pe un traseu democratic, dar am făcut prea puțin pentru oameni, pentru viața lor de zi cu zi.

Această națiune este una cu aspirații puternice. Dacă nu le-ar fi avut, milioane de români n-ar fi luat drumul străinătății.

Toți cei care am făcut sau facem parte din clasa politică, de 25 de ani sau de câteva luni, trebuie să recunoaștem sincer și direct: da, avem o responsabilitate.

Clasa politică este responsabilă pentru a nu fi reușit să construiască aici în România un spațiu pentru împlinirea acestor aspirații. Pentru a nu fi performat pe măsura angajamentelor, pentru a fi subestimat dorința de progres și prosperitate a românilor.

De fapt, marea dezamăgire a oamenilor nu a venit, cred, doar din lipsa de rezultate. Ci din lipsa de recunoaștere a restanțelor. Din faptul că de fiecare dată s-a trecut mai departe ca și cum nu s-a întâmplat nimic. Și că peste promisiuni neonorate s-au făcut alte și alte promisiuni.

Clasa politică nu a înțeles pe deplin că odată cu libertatea vine și responsabilitatea, că odată cu puterea vine și răspunderea în fața oamenilor.

Efectele acestui lucru se văd peste tot.

Relația dintre clasa politică și cetățeni a fost profund deteriorată. Parteneriatul a fost înlocuit de neîncredere.

Sunt generații întregi care pleacă în străinătate în căutarea unui loc de muncă și copii care cresc singuri. Sunt tineri care nu știu încotro s-o apuce.

Sunt oameni de vârsta mea care își găsesc cu greu locul în societate, deși au trăit deopotrivă apăsarea comunismului și greutățile tranziției.

Sunt părinții și bunicii noștri, care abia trăiesc dintr-o pensie și care toată viața au sperat într-o schimbare fără ca ea să vină cu adevărat.

Asta a fost până acum. Ceea ce nu înseamnă că de mâine nu putem face lucrurile altfel. Dimpotrivă.

Reconstrucția începe cu recunoașterea restanțelor, cu asumarea răspunderii și împăcarea cu trecutul. Va trebui să ne împăcăm cu acest trecut, nu înainte de a-i fi învățat lecțiile și să ne uităm spre viitor.

Vreau ca în decembrie 2014 să închidem acest capitol istoric și să începem împreună un nou proiect național.

Va trebui să lucrăm consecvent și coerent, pas cu pas.

Nu-i vom convinge nici pe românii de acasă, nici pe cei din străinătate decât atunci când vor vedea că lucrurile se întâmplă în practică.

Atunci când vor vedea că există locuri muncă și salarii decente, că au sisteme sociale de sănătate, de educație comparabile cu cele din țările occidentale. Și mai ales când vor vedea că nu mai acumulăm restanțe și știm ce vrem să facem cu libertatea câștigată.

Nu putem fi țara proiectelor mereu începute și mereu neterminate, de la Constituție la autostrăzi.

Moștenirea Revoluției ne obligă la o Românie a lucrului bine făcut, la o Românie în care cetățenii sunt respectați și instituțiile sunt în serviciul public, proiectele sunt duse la bun sfârșit, iar valoarea este apreciată și răsplătită.