Motto: „«Identitatea națională» este un construct problematic, care ține mai degrabă de o mentalitate de secol XIX și la care ar trebui să ne raportăm din ce în ce mai critic în condițiile lumii de azi”
(ANEXE: De ce propunerea de programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a (trunchi comun) se bazează pe premise și pe informații eronate din punct de vedere științific și cum ar putea fi remediată această problemă – document semnat inițial de peste 200 de profesori universitari și preuniversitari, cercetători din institutele Academiei Române, intelectuali rafinați)
Recenta propunere a Ministerului Educației și Cercetării de a reveni la predarea cronologică a literaturii române în liceu a stârnit proteste furibunde, similare celor referitoare la blocarea pe cale juridică a recalibrării retribuției bănești a magistraților. Deși nu s-a ajuns la manifestații de stradă, spectacolul digital a fost similar: același EUrovision. De fapt, spectacolul a fost similar pentru că personajele sunt, în mare, aceleași: aceleași care ne-au oferit spectacolul pervers al Covidului/vaccinării, spectacolul sângeros al solidarității sifonante cu marea democrație de la Nord și Est de noi, spectacolul degradant al alegerilor care se repetă până iese cine trebuie. Nu doar distribuția este, în linii mari, aceeași, dar discursul este absolut identic. Și anume: cine nu e de acord cu ei este omul rușilor, este un fascist, un anti-european. Citindu-i, ai fi înclinat să te temi că în paginile vechilor cărți românești, ascunsă în întunecata pădure de litere, stă oștirea lui Putin gata să se repeadă asupra noastră călare pe tanc și pe dronă.
Spectacolul acesta este degradant pentru că ne silește, pentru a câta oară în ultimele decenii, să asistăm neputincioși la desfășurarea de forțe ostile nouă care se prefac a se lupta pentru binele nostru. Nu doar că nu putem lua parte, dar nici nu putem arbitra. În cazul de față, am putea să considerăm că asistăm la o ciocnire între, de exemplu, Daniel David și Monica Anisie, pe de o parte, cu Mihaela Miroiu și Alexandru Crișan, de cealaltă. David și Anisie au lucrat la noua programă care combină diacronia cu IA, iar feminista Miroiu și expertul curricular necăsătorit și fără copii (conform propriului CV) Crișan au influențat reforma inițiată de Marga și continuată de ceilalți ardeleni de după el, cea care, după părerea mea, a pus pe butuci școala românească. Crișan, despre care am scris pe larg în Deșcolarizarea României (2020), a contribuit din partea Fundației Soros și a altor organisme și rețele inter- și trans-naționale la reformarea sistemelor de educație din România, Bangladesh, Kosovo și Udmurția. Se bate noua reformă cu vechea reformă. E ca și cum s-ar bate PNL cu USR, un PNL conjunctural trumpist – aliind în aceste programe „conștiința identitară” cu obligatoria Inteligență Artificială – cu vechea gardă progresistă a lui Soros. Cu cine să ții când nu ai, pentru că nu poți avea, încredere în niciuna din acest facțiuni? Poți doar să observi, ca și în cazul alegerilor anulate, al războiului dus până la victoria finală a nimicului, al Resetării pe bază de teroare medicală, digitală, penală și demografică, că ai de ales între o facțiune care îți ia cu o mână ce-ți dă cu cealaltă (de tip Boris Johnson pseudo-Brexit, Giorgia Meloni și alți suveraniști cu vertebre de catifea în discurs de oțel) și o facțiune care nu mai are răbdare cu acest joc, care vrea să îți ia totul și să te fericească acum, pe loc.
Din fericire, toți cei implicați în această bătălie pentru sau contra programei diacronice sunt oameni extrem de onorabili, experți fără teamă și fără prihană. Dar să zicem că vom ajunge într-o situație în care ai de ales între escroci și fanatici. Ce poți alege? Poți alege să reiterezi argumentele sănătoase încercând astfel să aperi măcar o poiană de înțeles și de refugiu în fața năvălirilor periodice ale absurdului violent și ale raționalității viclean-tranzacționale.
Așadar, pentru a preveni nedorita și ipotetica situație, voi nota încă de acum câteva lucruri pe marginea documentelor generate de contestatarii programei diacronice propuse de MEC.
1. Tonul documentelor celor care contestă revenirea la predarea diacronică a limbii și literaturii române este unul paroxistic, menit a descuraja dezbaterea bazată pe argumente. Probabil pentru că și argumentele sunt slabe. De fapt, multe din ele nu sunt argumente, ci o retorică, imprecații, emoții substituite argumentelor. Astfel, suntem trosniți peste cap de la bun început cu afirmații precum: „metoda istorică s-a transformat în vehicul pentru ideologiile naționalismului ceaușist”, „modelul educațional propus de proiectul de programă reactivează practici didactice și tropi izolaționiști”, „proiectul de programă rămâne, astfel, o simplă reciclare a concepției și a conținuturilor programei din 1987 (coordonată de Zoe Dumitrescu-Bușulenga), ultima implementată în timpul regimului comunist”.
Comunism, ceaușism, naționalism, izolaționism. Etichetări care vor să ascundă slăbiciunea structurală a ultimei fraze: „Faptul că «reforma» este echivalentă cu o restaurație, punându-se între paranteze trei decenii de acumulări științifice și didactice, constituie o opțiune incompatibilă cu valorile educaționale din România de azi”.
Fraza de mai sus îmi sugerează că sistemul de educație din România a fost transformat în plasă de păianjen. Doar păianjenul reacționează atât de violent la orice atingere a pânzei sale. Să înțeleg că musculița predării cronologice – asemeni celei a videoclipurilor de pe tiktok care ar „determina” rezultatul unor alegeri – duce un război hibrid împotriva democrației păienjenești? E de ajuns o predare cronologică pentru a da peste cap atâtea și atâtea acumulări științifice și didactice? Dar, ca și în cazul democrației, care ar fi, mai exact, acele acumulări în cazul școlii? În ce s-au concretizat ele? În pregătire școlară mai bună? În educație a caracterului superioară? În școli ferite de droguri și de violență? În abandon școlar scăzut? Într-un bun raport calitate/preț? Într-un sistem de educație care favorizează ascensiunea socială pe bază de muncă și merit? A obținut România, în urma miliardelor de euro investite sau sifonate în sistemul de educație, cohorte școlare cu rezultate pe măsura cheltuielilor? Avem un sistem școlar atât de bine consolidat, de rezilient, încât poate face față tuturor „provocărilor” (manuale de tip almanah, auxiliare anapoda, școală cu mască și pe zoom, introducerea forțată a elementelor de tip Diversitate/Echitate/Incluziune în procesul educațional și în sala de clasă, semestre și module care întrerup continuitatea de învățare în loc de trimestre, algoritmizarea contraproductivă a aritmeticii de dragul ITului șamd), dar nu poate rezista predării cronologice a literaturii române? Ne întoarcem în comunism din această cauză? Poate că autorii contestației nu au înțeles intenția programelor: ele nu curg din prezent în trecut, ci urmează linia liberală a progresului mergând din trecut înspre prezent. Dacă aș fi acerb, aș înfiera prezentul etern al programelor și manualelor românești reformate de până acum drept un tip de temporalitate non-lineară, ciclică, mitică, reacționară, sătească, folclorică sau de comună hipiotă. Dacă aș fi progresist, aș spune că salut introducerea cronologiei și a timpului linear, progresiv, în locul stătutei, colhoznicei băltiri tematice a manualelor de până acum. Manuale care predispun la acel tip de mit degradat care este farsa.
2. Cei două sute și ceva de semnatari inițiali ai contestației se întreabă: „Ne întrebăm cum poate înțelege elevul de clasa a IX-a concepte social-culturale precum «Renaștere», «Iluminism», «romantism», din moment ce programa pentru disciplina istorie prevede studierea acestor mișcări și curente abia la finalul primei clase de liceu sau în anii școlari următori”.
Se vede că marii profesori universitari care nu au copii în gimnaziu nu știu că Renașterea și Iluminismul se fac la istorie în clasa a VI-a în cadrul Unităților 2 (Geneza spiritului modern) și 3 (Spre o nouă societate). Acesta și e unul dintre principalele motive pentru care școala românească s-a dus de râpă: implicarea în mecanismele școlii a prea multor profesori universitari care ignoră și realitatea programelor școlare, și specificul didactic preuniversitar, și opiniile profesorilor din sala de clasă.
3. Documentele contestatare mai afirmă și că „factorul cronologic” este un „model defunct în toate practicile educaționale europene” și că resuscitarea lui ar reprezenta un „risc major pentru o disciplină cu rol strategic în combaterea analfabetismului funcțional și în dezvoltarea competențelor culturale”. Dar analfabetismul funcțional a înflorit în România în lipsa factorului cronologic din predarea literaturii române. Tocmai de aceea se revoltă semnatarii acestui document: pentru a apăra ce s-a făcut până acum. Deci analfabetismul funcțional prevalent în rândul populației tinere din România de azi trebuie corelat cu un sistem de educație în care reforma a impus abandonarea factorului cronologic. Poate că MEC a cedat în fața evidenței și, pentru a însănătoși pacientul dat peste cap de prea multe experimente pe pielea lui (a copiilor, profesorilor și părinților), se întoarce la Ivermectina cronologică în loc să apeleze la vaccinurile ARNm woke.
Oricum, situația nu e chiar cum vor să ne facă să credem contestatarii, care, după ce spun în gura mare că „factorul cronologic” e mort, strecoară cu jumătate de gură că el e viu și activ în Franța, Italia și Marea Britanie. Dar sigur că e abandonat în acele „state al căror sistem educațional este recunoscut ca generator de bune practici la nivel global (Finlanda, Norvegia, Suedia, Danemarca, Germania)”. Da, nu e de mirare că un document semnat de oamenii reformei de ieri conține obligatorii referințe la mitul Finlandei, al cărei sistem școlar dedicat tricotării de șosete este de ani buni în cădere liberă și constantă (am explicat în Deșcolarizarea României că performanțele inițiale erau bazate pe inerția vechiului sistem, clasic, dar că pe măsură ce s-a avansat în timp noul sistem și-a făcut datoria prăbușind performanța școlară a tinerilor finlandezi).
4. A patra aserțiune a contestatarilor este că „perspectiva cronologică alimentează ideologiile extremiste” și de aceea autorii lansează următorul avertisment: „trebuie să atragem atenția că această abordare oferă o platformă ce favorizează ideologizarea literaturii cu scopul instaurării unui posibil regim extremist”.
Studiul cronologic al literaturii nu are cum alimenta în sine extremismul din motive extrem de evidente. Din punct de vedere logic, studiul cronologic ajută la observarea mai ușoară a secvenței cauză-efect, adică predispune la un tip de gândire considerat îndeobște științific, rațional, modern. În al doilea rând, din punct de vedere istoric, studiul cronologic al mersului societăților și ideilor (literare) a fost unul din instrumentele preferate ale liberalismului, ale narațiunii eliberatoare, iluministe, care opune prezentul luminos trecutului sumbru, din care te ridici, pe care îl părăsești. În al treilea rând, studiul diacronic al istoriei literare permite elevilor să înțeleagă mai bine jaloanele evoluției literaturii române, îi ajută să înțeleagă modul în care noul de azi se naște din noul de ieri sau se sprijină pe el, faptul că nimic în literatură nu apare ex nihilo. Cu alte cuvinte, îi învață valoarea culturii. Îi ajută să înțeleagă jocurile intertextuale postmoderne. Nu e normal să studiezi autori postmoderni fără a-i cunoaște pe cei moderni, și a pune carul postmodernismului parazitar sau ludic înainte frumoșilor armăsari boierești ai literaturii premoderne sau moderne înseamnă a-i sili pe elevi să cunoască valorile mai întâi în versiunea lor parodică. Așadar, nici logic, nici retoric, nici axiologic, studiul cronologic al literaturii române nu predispune la extremism. Din contra, descântecele magico-progresiste care confundă cauzele cu efectele și tipul de gândire confuză care face alergie la argumente și se bazează pe denunțarea fanatică a preopinentului drept agent al reacțiunii sunt de natură a duce la regimuri extremiste și a suprima libertăți firești și drepturi constituționale.
5. Contestatarii diacroniei pretind că studiul cronologic al literaturii ar duce la excluderea femeilor și minorităților și la conceperea „discursului literar” ca „un construct exclusiv național și/sau majoritar”. Ar trebui oare ca, pornind de la imperativele ideologice woke ale momentului EUropean actual să blenduim epocile ca să facem un smoothie literar care poate fi sorbit prin paiul de hârtie al Diversității, Echității și Incluziunii? Votăm până iese cine trebuie? Mai (ex)tragem o dată la loto? Anulăm epoci istorice, falsificăm procese evolutive și modificăm genetic istoriografia literară ca să le construim elevilor o idee falsă despre trecut și deci o idee falsă despre pretențiile prezentului? Lupta împotriva discriminării, să zicem, se duce în virtutea constatării realității discriminării trecute sau în numele discursului hegemonic dar total fictiv de azi? În literatura română veche găsim din belșug exemple de minorități naționale care au scris în limba română, și contestatarii ar trebui să știe acest lucru. Pentru voci feminine vechi în limba română, se pot găsi, de exemplu, testamente din epoca premodernă, testamentele vechi fiind nu doar acte juridice, ci și texte didactic-moralizatoare care ar putea fi folosite pentru a arăta în ce feluri națiunea nu e o realitate „creată și compusă din bărbați”. Începând din secolul al XIX-lea, textele feminine se înmulțesc și se diversifică. Oricum, să ataci programa propusă de MEC pe baza faptului că „pentru autorii unei programe dintr-un stat membru al Uniunii Europene, «diversitatea» e doar a formelor literare” este ridicol. Dar de câte feluri ne cere Comisia Europeană să fie diversitatea în programele de Limba și Literatura Română? Facem istorie literară și educație după imperative organice, care au legătură cu natura obiectului studiat, sau după comandamente politice și indicații prețioase? Cu alte cuvinte, este programa suport al educației pentru libertate sau pilon al îndoctrinării pentru obediență oarbă față de oricine e la butoane? Cât fac 2+2? Cât spune Comisia?
6. Este curios că autorii zgomotoasei contestații declară că „așteptările de reformă vizau și branșarea culturalului la formele și provocările comunicaționale ale lumii de azi (articole, știri, bloguri, reclame, podcasturi, social media)”. Dar, în anexele contestației lor, se declară scandalizați că „elevii se vor afla, la începutul clasei a IX-a, în situația paradoxală de a învăța ce este literatura pornind de la niște texte care, de fapt, nu sunt literature […] precum «Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul» din Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace de Miron Costin, pe care îl recomandă programa”, care e „un text istoriografic, și nu unul literar”.
Așadar, concepția EUropeană asupra limbii și literaturii române admite ca elevii să studieze bloguri, podcasturi, reclame și postări pe social media, dar nu un text „istoriografic” precum predoslovia lui Miron Costin. Brusc, la apariția în programă a predosloviei cu pricina, oamenilor Comisiei Europene li se zbârlește peruca estetică. Descoperă că prefața unei cronici din secolul al XVII-lea este un document total științific, care are de-a face cu literatura mai puțin decât hieroglifele de pe rețelele sociale. După ce istoricii Comisiei EUropene au luptat de zeci de ani pentru a ne convinge că istoriografia de ieri nu e decât o „narativă” a claselor dominante, a patriarhatului alb, cu valoare de obiectivitate zero, acum literatorii Comisiei vor să ne facă să credem că toate cronicile – scrise înainte de profesionalizarea și academizarea istoriografiei în secolul al XIX-lea – sunt niște documente a căror științificitate le șterge orice urmă de intenție sau de valoare literară. Biata Clio, muza Istoriei, cum i se refuză aspectele ei grațioase de către severii scolastici ai Comisiei.
De fapt, contestatarii contestă literatura veche pentru că ar fi „împovărată de elemente istoriografice, didactice, moralizante”, dar ce anume reprezintă istoria literară scrisă sub imperativele diversității decât o fabulație în întregime concepută sub povara factorilor didactici și moralizanți? Nu e agenda woke una a răfuielilor moralizante, a diversității didactice, a adaptării la imperativele istorice ale momentului conceput ca prezent etern? De fapt, oamenii Comisiei EUropene vor să agațe de gâtul majorității și al copiilor din România propriile imperative didactice, moralizante și pseudo-istorice pentru că anacronice în raport cu epocile studiate, imperativele unor minorități hotărâte și nimicitoare de judecată și de conștiință.
*
În fine, cred că, deși noua programă de Limba și Literatura Română prevede dobândirea competențelor digitale prin intermediul studierii limbii și literaturii române, deci continuă instrumentalizarea digitală a școlii românești, reintroducerea principiului diacronic în studierea literaturii române este un pas bun. Poate vor urma și alții, mai fermi, în ciuda opoziției zgomotoase.
Un lucru trebuie să ne fie clar tuturor: cei care contestă posibila viitoare programă în numele reformei sistemului de educație așa cum s-a desfășurat ea în ultimii 35 de ani nu reprezintă viitorul școlii românești, ci un trecut al ei. Reprezintă trecutul eșuat al școlii românești. Reprezintă deșcolarizarea României.
PS: Pour la bonne bouche, giganticii istorici literari implicați în conceperea contestației și a anexelor ei scriu că „romantismul occidental a cunoscut apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca și romantismul pașoptist, numai că, pentru occidentali, «prima jumătate a secolului» a însemnat intervalul 1798-1815, în timp ce, pentru români, «prima jumătate» ar însemna 1830-1860”.
Din fericire, romantismul masculin occidental nu a suferit de prematurul apogeu de care îl bănuiesc teoreticienii noștri, astfel încât s-a putut sincroniza cu femininul nostru romantism. Când bătălia pentru Hernani, împotriva perucilor academice, a avut loc în 1830, când Hugo, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Alexandre Dumas, Alphonse de Lamartine și atâția alții erau activi și scriau opere majore în deceniile dintre 1830 și 1860 (mă rog, Hugo și după, Musset nu, pentru că a murit în 1857), despre ce apogeu Romantic poate fi vorba în perioada napoleoniană? Chateaubriand a scris și el după 1815 opere fundamentale. Byron și Shelley la fel. Nu știu cu ce periodizări apoteozate prematur lucrează specialiștii noștri.
sursa: Școala clasică
Radu Zlati 
Lasă un comentariu