Pun mai jos două poezii. Una publicată în 1954 (vremea proletcultismului) și alta în 1978 (de fapt, o poezie postumă). Cea de a doua, una dintre preferatele mele din vrema studenției. Nu vă împiedecați de diferețele majore de tematică și stil decât dacă, la capătul drumului, ajungeți la concluzia că omul este un ghem de contradicții și întotdeauna există o sperață de răscumpărare a „păcatelor”.
Pe Lenin am să-l pot vedea
De mult îmi stăruie un gând:
Pe Lenin am să-l văd dormind
În Mausoleul lui, departe, pe care-l văd în câte-o carte
sau despre care-mi spun prietenii întorşi în ţară de curând.
Acolo, Stalin, rând pe rând,
căi noi spre comunism croieşte
Şi ceas cu ceas îşi împlineşte
cutezătorul jurământ.
Monolog cu otravă
Nu mai urlați, nu mai cădeți în extaz, nu mai lingeți! destul! cadavrele-au ochii deschiși,
costumația putredă cade odată cu palida carne de pe schelete, și zâmbetul
îngălbenește-n
muzee, temple străine, zeități de-mpumut, lespezi tocite de frunțile închinătorilor fără
credință.
Nori de morminte goale, de false tezaure,
false, înșelătoare, nesigure drumuri pe care-am
umblat.
Toate sunt bune întotdeauna și nimenea n-a murit!
Dinții rânjiți sunt grilajul ce ne împrejmuie,
nu mai vreau să zâmbesc, vreau să fiu!
Radu Zlati 
Lasă un comentariu