Câte nu puteai tu să promiţi fără să pleci,
O, Viaţă frumoasă!
Acum e momentul, trebuie ţinut!
Trebuie să te schimbi sau să te stingi dacă totul a fost foc la început;
Sub ochii mei păstrăvul moare drept şi curbat;
Grija mea, acest prezent prost disimulat, poate în sfârşit să iasă din mine.
Îl ghicesc respirând pentru prima dată.
Fluturele negru şi zvelt se ridică în faţa picioarelor mele, bătând din aripi;
În depărtările mele unde nu rătăceşte nici soare şi nici noapte,
Aud mii de arii de cântec tăind ghearele somnului.
Preerie oferită celor care luptă,
Dorinţă încordată urmărind lumina,
Acest corp fără ardoare opreşte căderea
Şi se întoarce la mugurii săi,
Sub aerul marilor resentimente.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu