Printre ieşirile violente ale stelelor –tutuitoarele noastre-, una care ţipă la noi apoi moare, altele care strălucesc de nerăbdare o seară apoi ni se opun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să fie ele veşnic aplecate pe Calea pe care noi înăbuşim şi ştrangulăm?
Înspăimântătoarea familiaritate a materiilor celeste cu anturajul lor roşu-aprins, coborât până la roşul oamenilor, aceştia nefiind încă compuşi, încă şi mai puţin arhivaţi, sau pur şi simplu de când dorinţele veneticilor divini i-au revelat posibilităţii lor de a fi nefericiţi. Cea mai apropiată lună, însetata, se va arăta la momentul just al apelor noastre vii.
Ia sfârşit portretul unei atât de mari nulităţi şi al crimelor despicând vidul şi speranţa cât şi greaţa, în suspensie în puţinul aer rămas. Noi nu suntem numai materie nesigură în faţa ritualului nisipos lăsat pe malul extenuat al Sfinţilor.
Radu Zlati 
Lasă un comentariu