Articolul de azi le va părea multora ciudat, mai ales în contextul acțiunii banditești a SUA. Dar trebuie să judecăm lucrurile în contextul lor real pentru a înțelege motivele pentru care America de Sud nu-și poate atinge potențialul. Pentru mulți, ceea ce se întâmplă acolo este absolut aberant: țări cu potențial, cu resurse naturale excepționale, băltesc într-o sărăcie cronică. În ciuda faptului că-l apăr pe Maduro de agresiunea americană, nu trebuie uitat faptul că țara se zbate în sărăcie, în condițiile în care are unele dintre cele mai mari rezerve de petrol și minerale din lume. Însă nu trebuie să ne lăsăm prinși de capcane. Venezuela a experimentat sărăcia și înainte de venirea la putere a bolivariștilor lui Chavez. De altfel, tocmai sărăcia l-a adus la putere pe Chavez, iar el a implementat unele dintre cele mai populare reforme sociale, împărțind oamenilor beneficiul exploatării petrolului. Dar ceva s-a prăbușit. Și tocmai acolo e esența care trebuie înțeleasă.
Știați că la un moment dat, în America de Sud, am avut țara cu cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume? Se întâmpla la începutul secolului XX, când o țară de-acolo a beneficiat de tehnologie pentru a sparge efectiv toate tiparele, dezvoltându-se vertiginos. Știți despre cine e vorba?
Argentina sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX era o adevărată superputere economică, fiind adesea numită „grânarul lumii”. În anul 1895, Argentina deținea avea cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, depășind Statele Unite, Regatul Unit sau Franța.
Argentina și SUA aveau profiluri aproape identice în acea perioadă, ceea ce le făcea rivale naturale pe piețele globale. Ambele aveau resurse naturale aproape nelimitate(pentru vremea respectivă). În primul rând erau imensele câmpii fertile(Pampasul argentinian vs. Marile Câmpii americane). Ambele dominau exporturile mondiale de grâu, porumb și, mai ales, carne de vită. Și tot la fel, ambele țări erau avide după emigranți, oferindu-le condiții ideale față de țările de origine. În 1914 aproximativ 30% din populația Argentinei era născută în străinătate(în principal italieni și spanioli), iar rata de integrare a forței de muncă calificate era chiar mai mare decât cea a SUA! Cu ajutorul investițiilor britanice, Argentina construise una dintre cele mai dense și moderne rețele feroviare din lume pentru a aduce produsele din interiorul țării către portul Buenos Aires.
Care a fost „schema” teribilei dezvoltări a Argentinei? Țara s-a cocoțat pe valul tehnologic. Inventarea navelor cu aburi dotate cu camere frigorifice a permis Argentinei să exporte carne proaspătă către Europa(în special în Marea Britanie). Era un avans teribil deoarece, până atunci, era posibil doar exportul de carne sărată sau piei de animale. Ca efect, Argentina avea una dintre cele mai alfabetizate populații din lume la acea vreme, investind masiv în școli publice. Și, exact ca în cazul SUA, avea o politică de liber schimb total care a atras fluxuri masive de capital străin.
Nu e ciudat că după criza din 1929 țara a mers strict în jos, fiind singurul caz din istorie în care o țară dezvoltată ajunge țară în curs de dezvoltare? Este, probabil, cel mai studiat caz de cădere aberantă. Există numeroase explicații, dar toate au câte ceva lipsă. Criza din 1929, puciul din 1930, peronismul și erodarea treptată a instituțiilor au transformat Argentina într-o fantomă, clientă a instituțiilor financiare internaționale și permanent aflată în declin. Cum este totuși posibil ca o națiune ultra-educată să comită asemenea greșeli și să ajungă o stafie a ceea ce a fost în trecut?
Nu întâmplător am ales Argentina. Ea și Venezuela reprezintă două extreme ale sărăciei. Și, pentru ca situația să fie și mai interesantă, ele reprezintă două extreme ideologice: bolivarismul Venezuelei este un stângism dus la extrem, în timp ce noua direcție a lui Milei este o ideologie economică radicală de dreapta. Ca să fie treburile și mai interesante, vă voi mai adăuga că, în timp ce Venezuela e sancționată radical din punct de vedere economic, Argentina este ajutată cu toate puterile de Administrația Trump. Rezultatul? Identic: sărăcie și într-o parte și în cealaltă. Desigur, aici vor apărea isteții care vor spune că sărăcia din Venezuela e incomparabilă cu cea din Argentina. Oameni buni, hai să nu fim proști! E vorba de sărăcie și într-o parte și în alta. De lipsă de perspectivă, de „ziua de mâine” ca un coșmar, nu ca o binecuvântare. Unde-s problemele și, mai ales, care-i soluția?
Vor fi mulți cei care vor găsi elemente care au dus la căderea atât de abruptă a Argentinei. Eu găsesc unul singur, anume eșecul de poziționare. E aceeași eroare care face ca unele națiuni să fie sărace în timp ce altele sunt bogate. Venezuela, desigur, va da vina pe sancțiunile internaționale, dar nu-și va pune niciodată întrebarea DE CE A AJUNS SANCȚIONATĂ? De partea cealaltă, Argentina nu e sancționată, ci ajutată. Și, cu toate acestea, e într-un rahat similar. Care-i problema și, mai ales, care-i soluția?
Aici ajungem la cel mai sensibil punct pe care mai nimeni nu-l înțelege sau nu vrea să-l înțeleagă. Întotdeauna trebuie să pornești de la context. Dacă ai un teren mlăștinos pe care vrei să-și faci casa, ori îl seci ori îți faci casa pe stâlpi. În niciun caz nu te prefaci că nu vezi și te apuci să lucrezi la fundație. Sau, mai rău, îți faci casa fără fundație. Păi la ce se ajunge? Indiferent cum ai da-o vei avea infiltrații de apă și o viață de coșmar.
Care-i contextul mondial? Lumea e organizată în state, prinse în diverse relații. De asemenea, schimburile internaționale se desfășoară într-un anumit fel. Trebuie să respecți diverse constrângeri. Trebuie să strângi din dinți și să faci chestii care nu îți plac. Așadar, primul element pe care trebuie să-l faci este acela de a-ți organiza statul. Cum o faci? Păi nu cu vreo ideologie, ci cu o logică. Statul devine inutil dacă e minimal și tiranic dacă e maximal. Venezuela și Argentina sunt cele două extreme, anume state construite pe baze ideologice. Cum arată un stat construit fără baze ideologice? Simplu: înțelege că trebuie să gestioneze anumite servicii publice(ordine, apărare, educație, sănătate), să colecteze bani pentru a-și putea susține în mod optim funcționarea sa și a serviciilor pe care le oferă, să apere interesul cetățenilor săi și, mai ales, să fie foarte atent la contextul internațional. Dincolo de funcțiile pe care le asigură statul, această „atenție la context” este esențială. Iar ea se rezolvă strict prin diplomație.
Să luăm exemplul României. Statul își asumă ordinea, pensiile, sănătatea, educația, sistemul de justiție s.a.m.d. Ce se întâmplă dacă suni la poliție în miez de noapte că te calcă hoții? Ți se spune să vii dimineață la secție ca să faci o plângere. Mă rog, probabil exagerez, dar nici nu cred că te aștepți să răsară polițiștii din pământ. Cum funcționează sănătatea, educația, cum e sistemul de pensii? Nu cred că trebuie să mai facem vreun sondaj întrucât, cel mai probabil, spre 100% ți se va răspunde la fel: prost. Iată definiția unui stat eșuat. Atâta timp cât nu ești capabil să-ți îndeplinești misiunea ta ca stat, la ce te mai poți aștepta? Vă imaginați că persoana care coordonează „contextul internațional al României” e Țoiu? O analfabetă din punct de vedere diplomatic, care-și aranjează întâlniri cu Republica Moldova! La ce te poți aștepta bun? Mă rog, nu vreau să politizez, dar asta-i realitatea.
Ce înțelegem de-aici? Că undeva pe la baza statului stă diplomația. Diplomația reprezintă ochii și urechile tale ca stat, care te mențin atent la context. Nici Venezuela și nici Argentina nu au dat dovadă că au diplomație. Diplomația nu este despre a avea relații bune cu X și relații proaste cu Y, ci despre a avea relații bune(sau acceptabile) cu toți, dar, mai ales, a asigura informarea corectă a statului tău despre context. De ce nu are diplomație Argentina, în ciuda faptului că se înțelege bine cu SUA? Pentru că dacă mâine Milei e înlocuit de altcineva care nu ne pe placul SUA, toată așa-zisa diplomație pică. Și-atunci cum ar trebui să faci? – mă veți întreba. Păi principala problemă e că ai oameni politici care sunt pe placul unora și oameni care nu sunt pe placul acelora. În momentul în care ai astfel de cazuri, înseamnă că puterea care se simte amenințată de venirea cuiva „indezirabil” în fruntea statului este deja implementată în politica ta internă, influențându-te la nivel neo-colonial. În momentul în care instituțiile României au dat lovitura de stat prin anularea alegerilor, au făcut-o deoarece nici Georgescu și nici Lasconi nu conveneau Buxellesului. Păi când se întâmplă așa ceva înseamnă că ești sub ocupație, iar funcționarii acelui stat trebuie dați toți afară și statul reconstruit din temelii.
Ce n-a înțeles Argentina când a picat? Nu a înțeles contextul. Nu a înțeles importanța monedei și nici faptul că SUA cucerea lumea prin dezvoltarea sa bursieră de invidiat. Nu a înțeles că – asemeni SUA – e o putere ascendentă și că aceleași sancțiuni economice care au lovit-o au lovit și SUA. Doar că SUA s-a repliat, în timp ce Argentina a căzut. De fapt, dacă vom studia cu atenție, vom constata că Argentina – cu toate că mergea bine – nu era conștientă de context cu mult timp în urmă, iar criza din 1929 a fost cea care a consfințit starea de fapt, separând definitiv drumurile celor două țări.
Argentina avea exporturi fabuloase, dar importa aproape tot necesarul. Cu toate că se cățărase pe un val tehnologic, nu avea industrie internă, nu avea cercetare și nu înțelegea încotro se îndreaptă lumea. Era deja cuprinsă de o lene devastatoare. Credea că modelul său agrar va merge la infinit și a fost eliminată. Colac peste pupăză, pentru a-și asigura piața de desfacere, a semnat absolut aberantul pact Roca-Runciman, un tratat extrem de nefavorabil, prin care Marea Britanie promitea să mai cumpere carne argentiniană doar dacă Argentina reducea taxele pentru produsele britanice și le oferea britanicilor controlul asupra căilor ferate și transportului urban. Ce s-a întâmplat? Oamenii de afaceri argentinieni au fost umiliți și așa a ieșit la iveală un naționalism feroce care a născut peronismul.
A nu se înțelege că naționalismul nu e bun. Din contră, el trebuie să stea la baza oricărui stat întrucât altfel acel stat nu mai are justificare. Când însă devine radical și, mai ales, explicit, naționalismul face mai mult rău decât bine. Iată de ce e toxic așa-zisul naționalism autohton care se limitează la declarații și sloganuri sforăitoare. Naționalismul trebuie să fie o valoare implicită a fiecăruia, un firesc, nu un ideal. Când naționalismul devine ideal trebuie să conștientizezi că ești în subsolul istoriei. Iar naționalismul declarativ, de tip „slogan recitat”, nu face absolut deloc bine deoarece îi îndepărtează pe cei din afara țării.
Să ne înțelegem: lumea e un organism viu, în care oamenii circulă precum sângele în sistemul circulator. Odată cu ei circulă și banii, investițiile, interesele pe care le are fiecare s.a.m.d. Rolul tău ca țară nu este acela de a-i îndepărta pe cei care au spirit liber și circulă sau investesc, ci de a-i separa pe cei toxici de cei netoxici și a le oferi celor din urmă condiții cât mai bune. Când adopți oficial o retorică naționalistă agresivă îi îndepărtezi pe toți. Aici a fost și tembelismul care a scufundat definitiv Argentina și tot aici rezidă inclusiv problema de bază a Venezuelei.
Tot pornind de la naționalism, să înțelegem un alt aspect. Guvernul nostru și oficialii găsesc de cuviință să dea ajutoare Ucrainei. De ce? Pentru că li se cere de la Bruxelles. Mai mult, pentru a justifica, au preluat retorica unui stat nordic: „prefer să dau acum 100 miliarde Ucrainei decât să fiu vecin cu rușii și să mă coste 100 miliarde pe lună”. Teoretic viziunea este bună, dar practic e vorba de o fractură logică totală. De ce? Pentru că prima problemă pe care trebuie s-o rezolvi este „motivul pentru care ai probleme cu rușii”. Până una-alta rușii sunt aici, la o aruncătură de băț, iar esența problemei este normalizarea situației diplomatice cu ei. Nu mă credeți? Uitați-vă la Venezuela! Au intrat americanii peste ei. Contează că sunt sprijiniți de ruși de la 10 000 km sau de chinezi de la 14 000 km? Evident că nu: dincolo de retorică și buzz în Consiliul de Securitate nu se va obține altceva. Și motivul e clar pentru toată lumea: niciuna dintre cele două țări nu-și poate proiecta puterea la o asemenea distanță și, mai mult, niciuna dintre ele nu are interes să intre în conflict direct cu SUA. Dintr-un motiv similar acum SUA vrea să lase Ucraina în sarcina Rusiei și a europenilor. Se spală pe mâini deoarece nu-și poate proiecta puterea aici. A încercat, a pierdut și acum o șterge englezește.
Lecțiile pe care le vedem în America de Sud, evenimentele petrecute acolo, sunt cărți deschise care trebuie să ne arate cum să nu faci. Însă, la fel de evident este și că pe lumea asta există țări care au ținut cont de context, știind să-și clădească statul într-un mod optim, fără a avea probleme. Cine-ar fi dat vreo șansă statului Singapore în 1965, când a fost „expulzat” din componența Malaeziei? Și iată realitatea: Malaezia are un PIB cu 100 miliarde$ mai mic decât Singapore. Însă, la capitolul PIB per capita, e jale: Malaezia are 14 400 $ în timp ce Singapore ajunge la aproape 100 000$! V-ați fi gândit vreodată că e posibil așa ceva? Exemplele sunt cu duiumul și absolut toate fac să pice „ipotezele” unora referitoare la „de ce ne merge nouă rău”.
Permanent găsim să ne văicărim că suntem la confluența marilor imperii. Zău? Păi asta îți aduce doar avantaje întrucât poți deveni nod comercial, zonă de tranzit între Est și Vest. De ce nu e țara plină de spații logistice care să aprovizioneze Europa? De ce Portul Constanța se zbate în zona mediocrității în condițiile în care ar fi trebuit să se întindă de la Gura Portiței la Mangalia? Vai, am fost aproape de Otomani. Da, dar am fost proști. De ce n-a trecut comerțul otoman spre nordul Europei pe-aici? Din același motiv din care traficul de marfă dintre Turcia și Europa ne ocolește.
Ceea ce am făcut azi a fost să facem disecție celor două modele complementare din America Latină pentru a înțelege câteva chestiuni esențiale. În primul rând că eșecul statului se transferă indubitabil locuitorilor, apoi că nu contează cine ești dacă știi să îți construiești statul, că e esențial ca statul să înțeleagă și să se adapteze contextului și, nu în ultimul rând, că naționalismul nu trebuie să fie niciodată explicit, ci implicit. Nu trebuie să fim naționaliști zgomotoși ci globaliști care-și urmăresc strict interesul național.
sursa: Trenduri economice
Radu Zlati 
Lasă un comentariu