Michelangelo Buonarroti – ***.***

287

Tu mi-ai fost far, Tu călăuzitorul,
o, Doamne bun, din primii ani de viaţă,
de-aceea-Ţi pun tot sufletu-mi în faţă:
sporindu-mi chinul, afle mila-Ţi sporul!

294

Pe cât mi-s dragi, pe-atât mă înfioară
acele gânduri care vin temute
cerându-mi seama zilelor trecute
ce niciodată nu se mai repară.

Dragi, că-naintea morţii îmi spun iară
că trecere sunt stările plăcute,
şi triste, că la vârstnici, cum ştiut e,
păcatelor iertarea este rară.

Nu-i mult, când e promisiunea-Ţi lege,
să cred că de ne-ntârzie căinţa
Tu tot ne ierţi, o, Doamne, din iubire?

Dar, totuşi, jertfa-Ţi lasă-a se-nţelege
cum nesfârşită fost-a suferinţa,
şi darurile-Ţi sunt la nesfârşire.

***

Poţi să înalţi cu flacăra dorinţei
speranţa, nu în van fiind râvnirea,
căci Domnul de ne-ar fi urât simţirea,
de ce-ar fi dat chip lumii şi fiinţei?
Slăvesc izvorul păcii şi-al voinţei,
de ce mi-aş pune-n altceva iubirea,
când Tu ţii sufletul divin, ce firea
mi-o-înnobilează si o dă credinţei?
Speranţa-i vană în acea făptură
ce-n frumuseţi iubeşte pieritorul
pe care, ceas de ceas, îl soarbe-abisul.
Speranţa-i dulce în fiinţa pură
necoborând cu trupul, schimbătorul,
ori moartea, şi-o aşteaptă Paradisul.

din Poezii (1986), traducere de C.D. Zeletin

***

„Mai lesne mor decat sa ma ucida
de mii de ori pe ora o femeie
ce moartea-n schimb iubirii vrea sa-mi deie!
Ah, rana-ngrozitoare
mi-e inima, cand ea-mi rasare-n minte,
ea, dragostea-mi, ce dragoste nu simte!
Cum mai trai-voi oare?
Mi-a zis, spre-a-i da durerii si vapaie,
pe sine ca nu s-ar iubi, si-asa e!
Cum sa mai sper de mine sa se-ndure,
cand ea nu se iubeste?Trista soarta!
Ma va impinge catre-a mortii poarta?”