G. Șerban – MARIO: CRONICA UNUI EȘEC NAȚIONAL

MARIO: CRONICA UNUI EȘEC NAȚIONAL.

Avea doar 15 ani și i-a zis mamei: „Vin imediat, mamă, mă duc la băieți 5 minute”.

A plecat cu trotineta, râzând, ca orice puști care crede că lumea e a lui.

Nu s-a mai întors niciodată. Mario Berinde a fost ucis cu o toporișcă și un cuțit de către „prietenii” lui de 13 și 15 ani.

L-au îngropat în curte ca pe un animal, după ce au planificat crima timp de o lună, între glume și fum de cannabis.

Tragedia de la Cenei nu este doar despre cruzime infantilă, ci despre abandonul elitei.

Îl avem pe Daniel David, un teoretician al psihologiei poporului român, care, atunci când a fost pus în fața greului ca ministru, a ales să se refugieze înapoi în fotoliul confortabil de rector al Universității.

A lăsat sistemul în mâini interimare, precum cele ale lui Bolojan, demonstrând că între „analiza de la amvon” și „reforma în noroiul de la Cenei” e o prăpastie de lașitate.

Când intelectualii țării preferă prestigiul academic în detrimentul salvării copiilor din sate, cine să mai vadă că un copil de 13 ani devine un monstru cu toporul în mână?

România funcționează cu un buget de subzistență pentru Educație. Cei 3,5% din PIB alocați sunt, de fapt, prețul sângelui lui Mario.

Fără cel puțin 7% din PIB, educația rămâne o formă fără fond.

Avem nevoie de acești bani nu pentru birouri noi, ci pentru a aduce psihologi, asistenți sociali și poliție activă în fiecare comună.

Miniștri precum Ecaterina Andronescu, care n-au călcat niciodată într-un sat românesc să vadă foamea și izolarea, nu înțeleg că o școală fără pază și fără consiliere psihologică este o fabrică de destine frânte.

Tragedia de la Cenei este punctul în care analfabetismul funcțional, drogurile și abandonul instituțional se întâlnesc într-o explozie de violență.

Pentru a înțelege de ce un copil de 13 ani ridică toporul, trebuie să înțelegem cum i-a fost curățată calea de orice urmă de umanitate.

În antropologie, comunitatea oferă individului un set de valori. În România rurală, am înlocuit „satul care crește un copil” cu „satul care îl devorează”.

Eroziunea empatiei prin izolare: Când educația dispare, limbajul se simplifică.

Când vocabularul unui adolescent se rezumă la câteva sute de cuvinte, el își pierde capacitatea de a conceptualiza suferința celuilalt.

Celălalt devine un obiect, un obstacol, un „gunoi” care poate fi îngropat.

Absența riturilor de trecere sănătoase: În lipsa școlii sau a sportului, „maturizarea” se face prin droguri și violență.

A ucide devine, în mintea lor bolnavă, un act de putere supremă într-o viață în care statul i-a convins că nu valorează nimic.

România se află într-un cerc vicios al subfinanțării care produce monștri.

Deși legea prevede un minim, realitatea bugetară este o condamnare:

Părăsirea timpurie a școlii: România are o rată de aproximativ 15-16%, cea mai mare din UE (media europeană fiind sub 10%).

În sate ca Cenei, această cifră este, în realitate, mult mai mare, mulți copii fiind prezenți doar în acte.

Analfabetismul funcțional: Conform ultimelor date PISA, 42-45% dintre elevii de 15 ani (vârsta lui Mario) sunt analfabeți funcționali. Acești tineri pot citi cuvintele, dar nu pot procesa concepte morale complexe, consecințe pe termen lung sau empatia descrisă în literatură.

Investiția per elev: România cheltuiește pentru un elev de aproximativ 3 ori mai puțin decât media UE.

Acest lucru se traduce prin lipsa pazei în școli, lipsa camerelor de supraveghere în comunitate și, cel mai grav, lipsa consilierii.

Cazul tatălui lui Mario, adus în cătușe din închisoare, este simptomatic pentru o întreagă generație.

Copiii „Left Behind”: Avem peste 75.000 de copii cu cel puțin un părinte plecat la muncă în străinătate sau în detenție.

Antropologic, acești copii își caută „familia” în găști de cartier sau grupuri de consumatori de substanțe.

Mutația „Tăticului de gașcă”: În absența figurii paterne și a autorității statului, ierarhia socială se stabilește prin violență. Cel mai „tare” este cel care lovește primul.

Toporul nu a fost o unealtă, ci un simbol al puterii într-o lume în care acești copii se simt invizibili pentru profesori sau miniștri.

Dacă la oraș drogurile sunt o „modă”, la sat ele au devenit o metodă de evadare din mizerie.

Vârsta de debut: A scăzut alarmant la 12-13 ani. Ucigașul de 13 ani făcea parte din această statistică.

Substanțe psihoactive noi (etnobotanicele): Sunt extrem de ieftine (10-20 lei doza) și sunt de 10 ori mai toxice decât drogurile clasice. Acestea provoacă psihoze instantanee și distrug lobul frontal, cel responsabil pentru controlul impulsurilor.

Un adolescent sub influența acestora nu mai are frână inhibitorie; crima devine un act mecanic, lipsit de remușcare.

În lipsa unui buget de 7% din PIB care să permită centre de reabilitare și consiliere, drogurile de mare risc și etnobotanicele au invadat satele.

Un copil care fumează „iarbă” stropită cu substanțe chimice la 12 ani își distruge iremediabil lobul frontal – centrul de control al impulsurilor și al busolei morale. Când statul alocă doar 3,5% din PIB educației, el transmite un mesaj clar: „Nu ne pasă dacă deveniți criminali sau victime”.

Tatăl lui Mario, adus în cătușe din pușcărie, este oglinda unui cerc vicios: sărăcie -> lipsă de educație -> infracționalitate -> moarte.

Mario a murit pentru că sistemul a considerat că el și prietenii lui nu merită investiția. A murit pentru că miniștrii noștri nu știu ce înseamnă să mergi la școală prin noroi și să fii ademenit de un „prieten” cu un joint și un plan macabru.

Dacă nu ridicăm bugetul educației la 7% și dacă nu aducem statul înapoi în sate, toporul de la Cenei va lovi din nou. Nu este o amenințare, este o certitudine matematică.

Sursa: FB