P.D. Aligică – ANATOMIA UNEI PRESIUNI FABRICATE

ANATOMIA UNEI PRESIUNI FABRICATE: Cum funcționează mecanismele propagandei asupra politicii externe a României. Si nu doar asupra acesteia.

Profitând de faptul că s-a mai liniștit, cel puțin temporar, ultimul val de propagandă și „măsuri active” cu cotă isterică, format în jurul politicii externe a României, și profitând totodată de elementul de realism adus de declarația de ieri a lui Mark Rutte, de la NATO, privind fezabilitatea planurilor europene, este util să facem o clarificare esențială despre modul în care funcționează acest sistem de presiune propagandistic–operațional–politico-ideologic pe care l-am văzut la lucru săptămâna trecută.

O facem în așteptarea următorului val sau a următoarei ofensive propagandistice, care este, fără îndoială, inevitabilă.

Ce urmează este o propunere de metodă de înțelegere și analiză a unor procese și evoluții recurente, observabile în mai multe domenii. Procese care, la prima vedere, pot părea arbitrare sau conjuncturale, dar care, așa cum se va vedea, urmează un pattern recognoscibil și o logică internă coerentă.

ASADAR:

Ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută — presiunea furibundă și dezaxată exercitată asupra statului român și asupra aparatului regimului său diplomatic și de politică externă de către unități de propagandă și entități de „măsuri active” (operând prin mass-media, ONG-uri și rețele de „societate civilă”, precum și prin agenți ai unor structuri externe României), care au acționat convergent și insistent, inclusiv prin intimidare, împotriva tuturor factorilor decidenți din politica externă românească — este un caz de manual.

Cazul este tipic și are o valoare mai generală. El ne ajută să înțelegem mecanismele generale care se activează atunci când o organizație — fie ea națională, statală, bisericească, economică, educațională sau socială — devine ținta unei campanii de presiune menite să-i deplaseze centrul de greutate într-o direcție străină identității și intereselor sale.

Procesul începe, de regulă, cu dominația spațiului mediatic și a fluxurilor sociale de către structuri de propagandă bine constituite. Aceasta este condiția-cadru: centrala de propagandă, cu linia ei specifică, trebuie să fie dominantă pe fluxuri sau cel puțin majoritară în spațiul mediatic, având potențial de saturație.

Această condiție creează un climat de opinie în care organizația-țintă — identitatea și interesele organizației, instituției sau statului-țintă — devin obiectul unei operațiuni sistematice de delegitimare sau distorsionare.

În cazul de față, miza a fost și este însăși România, ca actor geopolitic. Pentru a înțelege mai clar mecanismul, este însă util să coborâm nivelul de analiză și să ne uităm la un exemplu mai simplu și mai ușor de urmărit: nu cazul unei țări, ci al unei entități precum o biserică — occidentală sau nu —, o structură care are o tradiție, o identitate, un centru de greutate și un set propriu de interese.

Totul începe când entitatea organizațională-țintă (biserică, instituție educațională, politică externă etc.) ajunge, fără să înțelegem prea bine de ce, mereu în centrul atenției publice, prin tot felul de „scandaluri” sau situații de perplexitate.

Suntem deja familiari cu situația. După o vreme — și am văzut acest lucru repetându-se de nenumărate ori — ne trezim într-o dimineață și nu mai înțelegem ce se întâmplă. Oamenii se întreabă: cum s-a ajuns ca organizația / instituția / biserica X să aibă o poziție atât de străină naturii, identității și intereselor sale?

IATĂ CUM:

Aparatul de propagandă are un obiectiv de etapă clar: să bruieze, să incapaciteze și să confuzeze, iar apoi să preia controlul asupra definirii identității și intereselor organizației sau instituției-țintă.

PRIMA FAZĂ

În acest scop, aparatul identifică repetat, în funcție de context și ori de câte ori apare ocazia, o temă sensibilă și stabilește „poziția corectă”. Urmează imediat presiunea asupra conducerii instituției respective. Unități din mass-media, ONG-uri și agenți acoperiți intensifică presiunea și zgomotul de fond.

În paralel, în interiorul organizației este identificat un actor-cheie — o persoană sau o substructură — prezentat drept purtătorul orientării „corecte”.

Presiunea este formulată rapid în termeni de conflict intern: între ramura „corectă”, progresistă și bine orientată, și ramura „reacționară” sau retrogradă. Mesajul este invariabil același: există o poziție naturală și corectă, iar instituția X eșuează în a o adopta — deși, „din fericire”, în interiorul ei există deja oameni care gândesc corect.

Se face zgomot și agitație, se mobilizează influenceri, activiști, semnalizatori de virtute. Ei sunt „cu binele”, „cu progresul”, „cu corectitudinea”. Instituția în cauză — biserica, să spunem — este prezentată ca fiind în întârziere, obtuză, problematică. Se repetă figurile, ritualurile și scenariile deja bine cunoscute.

Aceasta este prima fază. Deja trezindu-se într-un mediu artificial de mare ostilitate, organizația-țintă începe să fie inhibată și, uneori, să dea înapoi, modificându-și pozițiile și valorile.

FAZA A DOUA

Să presupunem că, în faza a doua, după crize, intimidări, hărțuiri și presiuni manufacturate sistematic, instituția cedează și își alege, sub presiunea climatului creat în jurul său, în funcția de reprezentare a interesului și identității, acel actor validat de aparatul de propagandă și de sistemul care întreține presiunea.

Odată ajuns în fruntea instituției, noul lider — episcop, patriarh, președinte, director — este obligat să internalizeze cel puțin o parte din tradiția, continuitatea și interesele reale ale organizației. Nu poate fi, structural, 100% pe linia propagandei și a „măsurilor active”. Orice lider are această responsabilitate minimă față de propria organizație. Iar în acel moment, inevitabil, intră din nou, el însuși, în coliziune cu aparatul de propagandă.

Discursul strategic se reia: există o direcție corectă, morală, principială, modernizatoare, europeană — sau cum va fi ea numită — și, pe de altă parte, „marea dezamăgire”: am crezut că această persoană reprezintă viitorul, dar iată că se dovedește reacționară. Din fericire, însă, în interiorul instituției există altcineva care întruchipează mai fidel valorile și principiile validate de centrul de propagandă.

Procesul continuă. Presiunea se acumulează, instituția cedează din nou, iar la vârf este instalat un nou „ales” al sistemului de propagandă. Centrul de greutate este mutat din nou — evident, în direcția dorită și preformatată de aparatul de propagandă.

CICLUL SE REPETĂ.

CONSECINȚELE SUNT ANTICIPABILE

În timp, rezultatul este eviscerarea sistematică a organizațiilor și instituțiilor sociale, politice, religioase, educaționale și economice, transformarea lor sub presiunea unor mecanisme care nu funcționează deloc întâmplător.

Asa ajungem la situatia asta: Ne trezim într-o dimineață și nu mai înțelegem ce se întâmplă. Oamenii se întreabă: cum s-a ajuns ca organizația / instituția / biserica/ politica X să aibă o poziție atât de străină naturii, identității și intereselor sale?

CONCLUZIE

Pe scurt, la ceea ce asistăm astăzi este aplicarea acestui mecanism — după toate aparențele masiv alimentat din surse externe, deoarece nu există altă explicație rațională pentru ceva atât de dăunător interesului național — asupra însăși ideii de politică externă națională, suverană, a statului român.

Avem de-a face cu o aplicare de manual, într-un context de criză externă, a unei bule artificiale de presiune asupra decidenților naționali, menită să-i scoată din spațiul tradițional al prudenței diplomatice și al gândirii strategice în termeni de interes național și să-i împingă către deplasarea centrului de greutate al politicii externe românești în direcții pe care nici măcar susținătorii din interiorul „statului paralel” ai acestui aventurism diplomatic și strategic nu sunt capabili să le articuleze coerent în implicațiile lor.

sursa; FB